Filosofia – un mod de viață

Înaintea lui Platon, folosirea termenilor philosophia, philosophos și philosopheîn, era rară, nu avea răspândire, iar aici trebuie luată în seamă și numărul mic de manuscrise anterioare secolului al IV-lea î.e.n. Cu siguranță și din acest motiv, definirea filosofiei a fost o chestiune care a suscitat și continuă să suscite controverse. Acum aproape un secol, Ed. Zeller își începea tratatul Die Philosophie der Griechen cu această afirmație: „Numele filosofiei a fost întrebuințat de greci în diferite sensuri. Numele filosofiei se fixează numai treptat, dar și filosofia apare treptat, ca formă particulară a vieții spirituale; numele ei oscilează între o semnificație mai îngustă și una mai largă, dar în aceeași măsură oscilează și filosofia între limitarea ei la un domeniu științific determinat și amestecul cu diferite părți componente de natură străină.” Variațiile și incertitudinile asupra sensului filosofiei s-au menținut în lumea care nu căuta definiții, categorii, dar trăia bucuria miturilor. Ba mai mult, la întrebarea „ce este filosofia?” încă se mai caută răspuns, răspunsul care să mulțumească, dar care nu va veni niciodată, pentru că după spusa lui Martin Heidegger „această temă este vastă, ea rămâne nedefinită”. Cu toate acestea, cei care se ocupă de filosofie nu vor renunța să o facă în continuare, doar pentru că filosofia nu este un concept definit și vor alege un drum dintre mai multe posibile. Unul dintre gânditorii ale cărui strădanii au fost cu precădere cele de a reconfigura pentru contemporanii săi ceea ce a însemnat filosofia în lumea antică a fost Pierre Hadot (1922-2010) care a fost director de studii la Ecole Pratique des Hautes Etudes, apoi titularul catedrei de istoria gândirii elenistice și romane la College de France. La începutul anilor 1990 a avut amabilitatea sa răspundă câtorva întrebări despre filosofie și cum înțelege Domnia sa filosofia antică, interviul apărând în volumul meu Filosofia – aventura unui discurs, Editura Cronica, 1995. Amintesc câteva dintre lucrările profesorului Pierre Hadot: Exercices spirituels et philosophie antique, 1981, (traducere în limba română, Editura Sfântul Nectarie, 2015); Plotin ou la simplicité du regard, 1989, (traducere în limba română, Polirom, 1998); La Citadele intérieure. Introduction aux pensées de Marc Aurèle, 1992; Qu’est-ce que la philosophie antique?, 1995, (traducere în limba română, Polirom, 1997); Le Voile d’Isis. Essai sur l’histoire de l’idée de nature, 2004; N’oublie pas de vivre. Goethe et la tradition des exercices spirituels, 2008. De curând cartea Ce este filosofia antică? a fost reeditată (traducere din franceză și note de George Bondor și Claudiu Tipuriță, București, Editura Trei, 2020, 432 p.).

În prefața cărții Exercices spirituels et philosophie antique, Pierre Hadot rememorează cu plăcere bacalaureatul în filosofie, susținut în 1939, la care dizertația pleca de la o afirmație a lui Henri Bergson anume că filosofia nu este o construcție de sistem ci o privire în sine, în ceea ce este împrejurul sinelui. A fost o întâlnire decisivă, peste care s-a suprapus descoperirea existențialismului care a modelat într-un chip original căutarea unei maniere de a înțelege filosofia antică, altfel decât se făcuse până atunci. Iar acest gând l-a așezat cu talent și acribie în toate studiile, prelegerile și cărțile sale, ca și în traducerile din Marius Victorinus, Plotin sau Marcus Aurelius. Ce este totuși filosofia antică? Pierre Hadot știa foarte bine că mai toți ar răspunde printr-o înșiruire de nume de la Thales din Milet până la Boethius, care face legătura între lumea antică și cea medievală. Pentru filosoful francez, istoria filosofiei nu se confundă cu istoria filosofiilor; el face loc lângă această istorie studierii comportamentelor și vieții filosofice. De aceea el își avertizează cititorii că în cartea sa va predomina reprezentarea anticilor cu privire la philosophia, mult diferită de reprezentarea noastră. De ce această diferență? Pentru că dincolo de construcția sistematică și abstractă se află alegerea unui anumit fel de viață, un anume comportament, ceea ce în mod obișnuit nu intră în cadrul unui discurs filosofic.

Pentru Pierre Hadot ar fi o eroare să aplicăm filosofiei antice concepția pe care o avem despre filosofia modernă și contemporană. Socrate a fost primul filosof pentru care opțiunea pentru un mod de viață nu se situa la sfârșitul activității filosofice, ci la originea ei, opțiune care determină doctrina și modul de predare a acestei doctrine: „Discursul filosofic își are deci originea într-o alegere a modului de viață și într-o opțiune existențială, nu invers. În al doilea rând, decizia și alegerea nu se săvârșesc niciodată în solitudine: nu există filosofie sau filosofi în afara unui grup, a unei comunități, într-un cuvânt, a unei «școli» filosofice și, în mod sigur, o școală filosofică corespunde, așadar, înainte de toate, alegerii unei anumite maniere de a trăi, unei opțiuni existențiale, necesitând din partea individului o schimbare radicală a vieții, o conversiune a întregii sale ființe și, în cele din urmă, corespunde unei anumite dorințe de a fi și de a trăi într-un fel anume.” Filosoful francez susține că opțiunea existențială implică și o anume viziune asupra lumii, urmând ca discursul filosofic să justifice rațional opțiunea existențială și imaginea despre lume. Discursul filosofic face parte din acest mod de viață, alegerea felului de viață făcută de filosof determină discursul său: „Aceasta înseamnă că nu putem considera discursurile filosofice drept realități care ar exista în ele însele și pentru ele însele și să le studiem structura independent de filosoful care le-a prezentat. Putem oare separa discursul lui Socrate de viața și de moartea lui?”, se întreabă Pierre Hadot. Pe întreg parcursul argumentativ întâlnim un concept mult drag lui Pierre Hadot: exercițiile spirituale, pe care îl găsim și în titlurile unor studii și cărți ale sale, înțelegând prin acest termen practici de ordin fizic, cum ar fi regimul alimentar, sau discursiv, precum dialogul și meditația, sau intuitiv, precum contemplarea, menite să opereze o modificare și o transformare asupra subiectului practicant: „Discursul maestrului de filosofie putea lua el însuși, de altfel, forma unui exercițiu spiritual, în măsura în care acest discurs era prezent în așa fel încât discipolul, ca ascultător, cititor sau interlocutor, putea să progreseze spiritual și să sufere o transformare interioară.”

Demonstrația pe care o propune Pierre Hadot privește trei paliere. Mai întâi, autorul expune istoria primelor întrebuințări ale cuvântului philosophia și ne apropie de înțelegerea sensului definiției filosofice a acestui cuvânt date de Platon în Banchetul, unde definește philosophia ca dragoste de înțelepciune. Filosofia este un mod de viață și un discurs determinate de ideea de înțelepciune. Pierre Hadot regăsește și ne înfățișează caracteristicile diferitelor filosofii ale lumii antice, sub aspectul lor de mod de viață, urmărind trăsăturile comune care le unesc. Ultima parte a cărții este despre conceperea filosofiei ca activitate exclusiv teoretică, mutație care se întâmplă începând cu Evul Mediu. Iubitor al înțelepciunii așa cum o înțelegeau anticii, Pierre Hadot se întreabă dacă mai este posibilă revenirea la idealul antic al filosofiei. El pledează pentru o trăire filosofică a vieții, pentru un efort spiritual prin care filosoful să depășească singurătatea, izolarea. Prin acest îndemn, filosoful francez păstrează viu idealul filosofic al școlilor antice pentru care filosofia nu era o teorie abstractă, nu era exegeză a textelor, ci atitudine concretă, mod de viață care angajează întreaga existență, amintind deseori o spusă a lui Epicur: „Gol este discursul filosofic care nu se îngrijește de pasiunile sufletului.” De aceea Pierre Hadot susține că filosofia contemporană este diferită de cea a lui Socrate și Platon. O viață și nu un discurs, ar fi spus Pierre Hadot.