Cupă sacră a eliberării și mântuirii, Graalul, în Evul Mediu, a făcut obiectul a numeroase legende și speculații mistice. După Evanghelia apocrifă a lui Nicodim, este vorba de cupa folosită de Isus la Cina cea de taină și în care a fost cules sângele său în momentul supliciului. Unii cercetători susțin că denumirea ar veni din greacă, de la krater, care desemnează un vas folosit la masă, alții cred că este o piatră desprinsă din coroana lui Lucifer sau că ar fi o bijuterie cerească, ultima urmă a paradisului pierdut. Autorii celebrului Dicționar de simboluri consideră că sfântul Graal din literatura medievală este moștenitorul a două talismane ale religiei celtice precreștine: cazanul lui Dagda și cupa suveranului. Miturile celte vorbesc, celor care au înzestrarea să asculte, într-un limbaj contemporan tuturor vremurilor, pentru că ele conțin transversalități și trimiteri culturale și sociale care trăiesc dincolo de o epocă anume, se întemeiază pe reprezentări care dialoghează, care povestesc despre întâmplări în care și medievalii și modernii se recunosc cu ușurință. Mitul Graalului este o adevărată răscruce, o matrice culturală în care se întâlnesc rădăcini și semnificații multiple. Emblema Graalului în exoterism este crucea, semn al suferinței și al morții, iar în esoterism este Graalul, simbol al renașterii. Deși intrată în spațiul cultural european cu multe secole în urmă, legenda Graalului stârnește în continuare controverse, esoteriștii susținând că legenda este legată de ceea ce s-ar putea numi „preistoria inimii euharistice a lui Isus”, fiind o adaptare creștină cu rădăcini celtice foarte vechi. René Guénon este tranșant când afirmă că Graalul este potirul care conține prețiosul sânge al lui Cristos, vas care a fost folosit mai întâi la Cina cea de taină, apoi de Iosif din Arimateea care a strâns în el sângele și apa care curgeau din rana deschisă între coastele Mântuitorului. Conform legendei, după moartea lui Isus, Sfântul Graal a fost transportat, de Iosif din Arimateea, în Britania; de aici începe povestea Cavalerilor Mesei Rotunde, a legendelor arthuriene, a poveștilor cavalerești în care îi întâlnim pe Lancelot, Merlin, Tristan și Isolda. O recentă apariție editorială ne reamintește Questa Graalului: Joseph Campbell, Istoria și legendele Sfântului Graal: Simbol, magie și mister în miturile arthuriene, traducere din limba engleză de Marilena Constantinescu, București, Editura Herald, colecția „Arhetip”, 2020, 352 p. Înaintea acestei cărți, tot la Herald mai apăruseră de același autor: Eroul cu o mie de chipuri și Căi ale fericirii. Mitologie și transformare personală.
Pentru Joseph Campbell „perioada de vârf a povestirilor arthuriene coincide cu intervalul în care au fost ridicate catedralele, respectiv un minunat ciclu de o sută de ani, între 1150 și 1250 d.Hr. În opinia mea, această perioadă – gotică – echivalează cu epoca homerică. Putem vorbi despre existența a două mari Europe: Europa Greciei și a Romei și Europa celților și a germanilor. În acest timp, se pune accentul pe individ, nu ca supus al statului, ci ca cetățean care face parte din stat, statul fiind un vehicul al voinței sale. Aceasta este o mentalitate tipic europeană.” În opinia scriitorului american, căderea Imperiului roman de apus a deschis calea prin care creștinismul, „o religie orientală”, venită din Bizanț, a devenit religia oficială a Europei, înlăturând religiile și mitologiile anterioare, mintea europeană asimilând „această emfază levantină” și transpunând-o într-o concepție tipic europeană. Joseph Campbell pune accent în cartea sa pe literatura medievală a Graalului căutând motivele în jurul cărora s-a țesut literatura Graalului. Printre aceste motive, două sunt de neocolit: motivul Regelui Pescar și tema iubirii. În epocă modelele iubirii erau eros, pasiunea erotică și agape, iubirea spirituală, iubirea aproapelui; acestor modele, trubadurii le adaugă un al treilea, o iubire născută din ochi și din inimă: „Ochii sunt iscoadele inimii. Ei caută un obiect adecvat pentru idealul lor de frumusețe; cu alte cuvinte, ochii sunt cei care fac selecția. Acesta este un proces selectiv, elitist, este o alegere personală. Iubirea se naște din ochi și din inimă; iubirea este o experiență personală”, scrie Joseph Campbell căutând de la bun început să traseze o netă demarcație între iubirea cavalerească, curteană și cele răspândite de clerul vremii privind iubirea și căsătoria.
Motivul literar al Graalului apare pentru prima oară în literatura medievală în jurul anului 1170, în scrierea lui Chretien de Troyes, Le Conte du Graal/Roman de Parceval. Povestea s-a răspândit, fiind sursă pentru scrierea lui Wolfram von Eschenbach, Parzival, „o operă de artă cu adevărat magnifică”, susține Joseph Campbell care crede că scrierea autorului german este „cea mai importantă creație a Evului Mediu care depășește ca valoare chiar și opera lui Dante”, este cu adevărat „o catedrală închinată iubirii, o celebrare a misterului în toate aspectele sale”. Parzival este o poveste despre fiul unui rege, Gahmuret, care merge în cruciadă, revine la Bagdad pentru a-și ajuta prietenul, moare în luptă, iar soția sa, Herzeloyde, își va crește copilul, Parzival, fără a-i spune nimic despre nobila sa ascendență. Acesta nu se recunoștea decât sub numele de bon fils sau cher fils. Ajuns la curtea regelui Arthur, Parzival o întâlnește pe Condwiramurs (în franceză, conduire amour), care îi va deveni soție. Dar aventura sa nu se termină, el îl va întâlni pe Regele Pescar, va trece prin pădurea aventuroasă, apoi va porni în căutarea Graalului, care nu este un vas ci o piatră cu puteri miraculoase. Toate scrierile subsumate legendei lui Arthur, Cavalerilor Mesei Rotunde, dovedesc prodigioasa vitalitate a unui domeniu ascuns, religia celților fiind prin natură și prin destinație o religie esoterică. Poate pentru aceasta simbolurile și miturile sale nu încetează să sălășluiască în imaginarul nostru. Miturile aparțin logosului socio-cultural, sunt documente literare și culturale care exprimă starea societății la un anumit moment. Ele trebuie deosebite de semnele profane pentru că ele constituie o limbă sacră, și nici nu ar putea fi interpretate decât plecând de la experiențe religioase si inițiatice celtice.
Graalul a prilejuit numeroase interpretări, după nivelul de realitate în care se plasau comentatorii. Pentru Albert Béguin „Graalul reprezintă în mod substanțial pe Cristos mort pentru oameni și totodată potirul de la Cina cea de taină și, în sfârșit, caliciul liturgic, conținând adevăratul sânge al Mântuitorului”. Povestea Graalului ar fi metamorfoza unei foarte vechi povestiri care relatează cum un tânăr erou predestinat ajunge, trecând un număr de probe, să cucerească talismanele regale, simboluri ale funcțiilor sociale, reușind să restaureze regalitatea decăzută, nedemnă și neputincioasă. Cuvântul Graal apare prima oară în Le Conte du Graal de Chretien de Troyes, unde Perceval este martor, la castelul unui bogat rege pescar, al unui cortegiu în mijlocul căruia se află Graalul cu virtuți fecundante, dar pe care tăcerea îl reduce la neputință. Tema cunoaște un mare succes la Wolfram von Eschenbach și la Robert de Boron, la acesta din urmă simțindu-se trecerea la semnificații creștine, Graalul fiind vasul din care se bea în timpul Cinei, în care Iosif adună sângele din rănile lui Isus, vas care va ajunge pe insula Avalon, loc mistic în preajma abației cisterciene Glastonbury. Legenda arthuriană realizează legătura între tradițiile celtice și spiritualitatea cisterciană. Se trece în câteva decenii de la un Graal simbolizând cultul fecundității la o cupă a suveranității, apoi la un simbol al căutării mistice, afirmă Georges Bertin, un reputat specialist al Graalului celtic. Căutarea Graalului simbolizează orice demers orientat în sensul unei căutări, al unui progres spiritual. Căutarea Graalului pretinde condiții de viață interioară rar întâlnite, în care orice ingerință exterioară nepotrivită duce la orbirea în fața realităților spirituale. Căutarea Graalului nu este niciodată terminată, este o continuă aventură spirituală. Cu siguranță, aici sunt și rădăcinile supraviețuirii mitului și a reverberațiilor continue, a prezenței sale în literatură, muzică sau film; amintim aici doar câteva nume care susțin cele scrise mai sus: Richard Wagner, Julien Gracq, T.S. Eliot, Boris Vian, Florence Trystram, Jerry Zucker, Steven Spielberg. Toate acestea întăresc convingerea lui C.G. Jung: Graalul simbolizează desăvârșirea interioară căutată tot timpul de oameni. Preluând o spusă a lui Pierre Gallais, Graalul este pretutindeni, a fost și va fi totdeauna.
Taguri: căutare, Graal, Herald, Joseph Campbell, legende arthuriene