3 iunie 1888 – 30 noiembrie 1935 sunt datele care mărginesc existența fizică a poetului portughez Fernando Pessoa. Este considerat unul dintre cei mai mari poeți portughezi ai secolului al XX-lea, după unele opinii unul dintre cei mai mari poeți portughezi din toate timpurile. În timpul vieții i-a apărut o singură carte, o culegere de poeme, Mesaj, publicată sub numele său. De ce facem această mențiune? Pentru că Fernando Pessoa a preferat pseudonimele, a cultivat heteronimia ca asumare a existenței, a devenirii, a multiplicității, a privirii lumii prin multiple oglinzi și fațete. Alberto Careiro, Alvaro de Campos și Ricardo Reis sunt cele mai cunoscute pseudonime/heteronimi, care dau seamă de procesul complex al devenirii, al evoluției, al transformării și metamorfozării. „Originea heteronimilor mei se situează în tendința profund isterică ce mă caracterizează”, spunea Fernando Pessoa. Inventând heteronimii, Pessoa exprima nu o tendință modernistă, ci mai curând oferea o cheie pentru înțelegerea bogăției și varietății personalității sale. „Nu știu cine sunt, nu știu ce suflet am. Atunci când vorbesc cu sinceritate nu știu cu ce fel de sinceritate vorbesc. Sunt în mod variabil altul decât un singur eu despre care nu știu dacă există. Sunt cu mine ființe pe care nu le am. Fii plural ca universul! Niciodată nu mă simt mai absolut portughez ca atunci când mă simt diferit de mine. Alberto Careiro, Alvaro de Campos, Ricardo Reis, Fernando Pessoa, sau câți alții vor mai fi existând sau urmează să mai existe. Dumnezeu nu are unitate. Cum aș putea să o am eu?”, se întreabă Pessoa. Nici una dintre înfățișările poetice ale lui Fernando Pessoa sau a heteronimilor săi nu poate pretinde un statul privilegiat în ordinea adevărului sau frumuseții. Pessoa este bardul multiplicității realului, al diversității inepuizabile a vieții, poemele sale fiind oglinda cea mai conformă imaginii poetului. S-a spus că Alvaro de Campos simbolizează întregul modernism portughez, unii critici asemănând universul poetului portughez, plin de elemente stridente, violente, strigătoare, cu creația lui Stravinsky, Ritualul primăverii. Breviar al tristeții și al melancoliei, Cartea neliniștirii este pentru proza lui Fernando Pessoa/Bernardo Soares ceea ce sunt poeme lui Alvaro de Campos pentru creația poetică.
Apărută postum, în 1982, Cartea neliniștirii este una dintre cele mai tulburătoare scrieri din secolul trecut, unde un imens jurnal vorbește despre o existență redusă la insignifianță, la un vid al sinelui. „Cartea neliniștirii este cartea mâlurilor, a nisipurilor mișcătoare, a crepusculului, a ficțiunii care creează realitate, alta decât cea sordidă, pentru ca aceasta, la rândul ei, să arunce dubiul asupra ficțiunii”, scrie Dinu Flămând în prefața ediției românești, a cărei versiune îi aparține. O nouă incursiune în universul neliniștilor lui Pessoa o datorăm Angelei Martin: Lăuntrul ca scenă. Dialoguri cu Fernando Pessoa, București, Editura Tracus Arte, 2020, 144 p. Angela Martin a tradus în română autori precum Manuel Scorza, Georges Poulet, Jean Starobinski, Denis de Rougemont, a îngrijit ediția definitiva Ernesto Sabato, Despre eroi și morminte, este autoarea mai multor cărți, dintre care amintim: Privilegii, Confidențe, Între cuvânt și tăcere, Ascensiuni interioare. Autoarea mărturisește, amintind întâlnirea cu literatura lui Pessoa, cum a căutat „temele obsesive, convergențele transcontextuale pulsând prin urzeala Cărții ca niște vene umflate de sevă. […] Cartea neliniștirii este una dintre lecturile mele predilecte, iar parafrazându-l pe autor, voi spune chiar că «doarme cu mine la căpătâi»”. Este interesant de amintit și contextul biografic care a generat dialogurile cu Fernando Pessoa: autoizolarea din primele luni ale epidemiei de coronavirus… Ce context mai potrivit să citești o cronică a deziluziei și deriziunii decât lunile când viața reală era invadată de vești triste, de spaime, de așteptări, de neliniști?
Unii comentatori susțin că dintre toate celelalte voci, cea cu care rezonează Pessoa cel mai bine este cea a lui Bernardo Soares, al cărui jurnal seamănă uneori cu Jurnalul lui Kafka. Bernardo Soares are un titlu unic, „semi-heteronim” și o biografie minimală, apropiată de cea a lui Pessoa însuși. Toate acestea nu l-au împiedicat să fie autorul unui imens jurnal în care să predomine gânduri despre insignifianță, abis, presimțirea morții, izolare, dezgust, vulgaritate, agitație, vanitate, plictiseală, dezolare, sordid, greață. „Recitesc lucid, lent, bucată cu bucată tot ce-am scris. Am impresia că totul este lipsit de orice valoare, mai bine n-aș fi scris nimic. Lucrurile înfăptuite, fie ele fraze sau imperii, tocmai fiindcă au fost făcute dobândesc aspectul cel mai jalnic al lucrurilor reale – faptul de a le ști perisabile. Dar nu asta simt și nu asta doare, când reparcurg lent aceste texte. Mă doare că nu merita să le scriu, că timpul petrecut cu făcutul lor nu mi-a adus nici un folos, decât, poate. Iluzia, acum pierdută, că merita totuși să le scriu”, notează cu amărăciune Fernando Pessoa. Citindu-l și recitindu-l pe Pessoa, Angela Martin a descoperit în scrierea fragmentară, adunată și orânduită cu acribie, în cea mai nouă ediție, de Richard Zenith, semne ale unei cărți care se rescrie, la care alți heteronimi pot adaugă gânduri, note, trăiri, vise, visul pe marginea căruia scrie Angela Martin: „Visul e involuntar, visarea, voluntară, cu toate că începe prin a fi o alunecare spre involuntar pe care o resimțim fără împotrivire, ba chiar găsim o inexplicabilă încântare în a ne lăsa ademeniți de ea. E ca și cum ne-am lăsa în voia unei ape mătăsoase – întâi lină, apoi mai repede mânată și învârtejită de un rulment enigmatic ghemuit în adânc.” Dacă din primele pagini, Pessoa se întreabă ce să povestești dintr-o viață, cititorul află după cinci sute de pagini că întrebarea stăruie, că nimic nu a anulat impresia de nulitate, de apăsare veșnică a plictiselii, de oboseală de viață, de lent naufragiu al unei existențe care asistă neputincioasă la destrămarea sinelui, la naufragiul unei vieți fără rost și al unei scriituri gri care lasă să se vadă numai „impresia deșertică a monotoniei”.
Cartea neliniștirii nu este o scriere ușor de „prins”, autorul Fernando Pessoa/Bernardo Suares lasă impresia că este un scrib al nimicului, un povestitor despre ceea ce este la suprafața lucrurilor și a ființelor în spatele cărora nu este nimic de găsit. Bernardo Suares știe că totul este vis, iar el se vrea un visător, un contabil al orelor goale, al străzilor goale, al lumii goale. Din acest vis apropiat de viața sa neînsemnată el reușește, prin privirea sa, să redea o viață reală. El redă mișcări ale interiorității, „ca și când sufletul ar fi exterior” (E. Lourenço), iar lumea văzută, străzi, siluete omenești, pure halucinații. Într-un studiu despre multitudinea vieților pe care le putem trăi, Jerome de Gramont afirmă că Fernando Pessoa, prin Cartea neliniștirii, traduce mai puțin melancolia noastră, cât posibilitatea, sau tentația melancoliei căreia îi suntem expuși. Bernardo Suares nu este un dublu al nostru, ci o voce neutră, care poate deveni a noastră dacă lamentația devine asurzitoare. Bernardo Suares este numele propriu al celui care eșuează în a trăi din plin, în a simți ceea ce vede, numele unei persoane fără identitate a cărei emoție nu conține emoție, care trăiește impresii care nu-i aparțin. „Cine sunt eu”, se întreba fără contenire Fernando Pessoa. Putea fi Bernardo Soares, trăitor al unei vieți monotone, în linii mari insignifiante, dar putea fi și Ricardo Reis, sau Alberto Careiro, sau Alvaro de Campos. Fiecare are o istorie care curge între naștere și moarte; câte vieți trăiesc în această istorie? Totdeauna mai mult decât una! Despre această stranie istorie și despre un strateg al sufletului păgubos – Fernando Pessoa – scrie Angela Martin, explorând cu talent și dăruire tărâmul pessoan, trecerea de la o viață la alta, pendularea între vis, realitate, tristețe, suferință, melancolie, neliniște.
Taguri: Angela Martin, Cartea neliniștii, Fernando Pessoa, tristete