Despre adevăratul hotar al vieții noastre

Eseist, romancier și profesor la universități din Statele Unite ale Americii și din Franța, Pascal Bruckner este o figură emblematică a intelectualității franceze a zilelor noastre, un atent observator și un filosof al actualității, al temelor care frământă lumea contemporană. Pascal Bruckner este un scriitor bine cunoscut în spațiul românesc, multe din cărțile sale fiind traduse în română și apărute la Editura Trei. Amintim câteva dintre acestea: Un rasism imaginar; Înțelepciunea banilor; Tirania penitenței; Paradoxul iubirii (un eseu despre echilibrul fragil între fidelitate si infidelitate, între dorința de aventură și dorința de siguranță, despre variațiile paradoxale la care este supusă iubirea); Hoții de frumusețe (un roman în care, undeva la granița dintre Franța și Elveția, trei oameni pun la cale un complot împotriva frumuseții; complotiștii vedeau în frumusețea inegal distribuită o inechitate care trebuie eliminată; romanul este deopotrivă un basm filosofic și un thriller pasionant); Paria; Căsătorie din dragoste (o fascinantă istorie a căsătoriei din dragoste); Noua dezordine amoroasă (un eseu scris împreună cu colegul său de generație, Alain Finkielkraut); Eseu despre masochismul occidental; Luni de fiere (un roman devenit celebru despre criza cuplului modern, despre monogamie și tradiționalism, despre convenția de a fi împreună cu cineva până la sfârșitul vieții, cu riscul distrugerii reciproce); Palatul chelfănelii; Copilul divin (o poveste cu tâlc despre gemenii din pântecul lui Madelaine, care la șase luni aveau serioase cunoștințe de matematică și filosofie și care în momentul nașterii se întreabă dacă merită să se nască, să iasă în lume); Iubito, eu mă micșorez! (o fabulă tandră și crudă despre căsătorie și paternitate, o pildă filosofică); Euforia perpetuă; Mizeria prosperității; Un an și o zi (povestea unui ceas, cu un mecanism unic, a cărui menire este cu totul alta decât să indice ora; eroina romanului, Jezabel Thevenez, călătorește spre Montreal a duce acest ceas, conceput de tatăl ei, unui bun prieten al acestuia; din cauza unei furtuni avionul în care se afla Jazabel aterizează într-un oraș necunoscut și se cazează la hotel; dimineața află că nu a stat acolo doar o zi ci un an; un bun prilej ca Pascal Bruckner să mediteze asupra labirintului vieții și asupra trecerii timpului). Recent a apărut în versiune românească o nouă carte semnată Pascal Bruckner: O scurtă eternitate. Filosofia longevității, traducere din limba franceză de Doru Mareș, București, Editura Trei, 2021, 224 p.

Cu această nouă carte, Pascal Bruckner continuă meditația asupra timpului, de data aceasta în centrul preocupărilor sale fiind mutațiile în modul de viață al oamenilor odată cu prelungirea duratei vieții umane și noua raportare la conceptul de bătrânețe, dar și înțelegerea revoltei contemporane împotriva morții: „Facem tot mai puțin diferența între fatalitățile modificabile – frânarea degradării fizice, prelungirea existenței – și fatalitățile inexorabile – sfârșitul și decesul. Acesta din urmă nu mai este capătul normal al unei vieți, ci eșecul terapeutic în a corecta orice activitate ce duce la pieire. […] Atribuindu-i longevității titlul de standard absolut, civilizația face inadmisibile senilitatea, pierderea puterilor, dependența. Insuportabilă constatare: continuăm să îmbătrânim și să murim.” Filosofi, medici și naturaliști au văzut de-a lungul timpului bătrânețea ca o degradare și pierdere multiplă și treptată pe care o resimte corpul, pierderea simțurilor, a căldurii, a forței. Cauzele, manifestările, remediile și prevenția au fost totdeauna apanajul discursului medical. Hipocrat, dezvoltând teoria umorilor, al căror echilibru asigura starea de sănătate, a conceput bătrânețea ca un fenomen natural și ireversibil. La un om bătrân, predominantă în corp este bila neagră, corpul devine rece și uscat și generează melancolia și este tot mai puțin rezistent la diverse boli, el recomandând ca remedii un regim alimentar moderat și practicarea exercițiilor fizice. În Evul Mediu, elixirul de viață lungă a făcut obiectul numeroaselor cercetări alchimice. Prevenția este pentru prima oară recunoscută oficial în anul 1747, prin includerea termenului în Dictionnaire universel de medicine. În timp concepția asupra bătrâneții a cunoscut schimbări; corpul bătrân era devalorizat în societățile care aveau cultul tinereții și al frumuseții fizice, cum erau Grecia antică, Renașterea sau cum este lumea contemporană. În Evul Mediu, corpul vârstnicilor nu era ceva dezgustător. Idealul estetic găsea aici un dublu simbol: al înțelepciunii arătată prin albeața părului și al păcatului marcat de șubrezenia trupească.

Bătrânețea individuală este o parte a aventurii umane care ridică problemele fundamentale ale existenței. Confruntat cu finitudinea sa, omul bătrân reinterpretează prezența sa în lume. În această istorie el nu este izolat, marginalizat, el este în strânsă legătură cu grupul cultural, social și familial de care este legat. Orice societate atribuie, implicit sau explicit, un rol bătrânilor și caută să dea răspunsuri nevoilor acestora, societatea pregătindu-se să ofere pe măsura așteptărilor unui grup a cărui speranța de viață devine certitudine: „La vârsta la care înaintașii noștri pătrundeau deja în lumea tenebrelor, trăim o bucurie amestecată cu anxietatea simțindu-ne vii, neatinși de principalele maladii. Este bucuria absurdă de a fi încă în viață, de a ne locui propriul corp, fie el și uzat. Nu mai este totul posibil, dar multe ne-au rămas permise”, scrie Pascal Bruckner. În Despre viața scurtă, Seneca amintea că majoritatea oamenilor se plânge că venim pe lume pentru prea puțin timp, că viața care ne-a fost dată aleargă prea iute și ne părăsește tocmai când ne pregăteam mai bine de trăit. Înțeleptul Seneca susține însă că nu avem prea puțin timp la îndemână „ci pierdem foarte mult timp. Viața este destul de lungă și ne-a fost dată din belșug pentru înfăptuirea celor mai înalte lucruri, cu condiția să știm să ne-o chibzuim. […] Într-adevăr, viața e scurtă nu pentru că așa o primim, ci pentru că așa ne-o facem. Nu suntem niște nevoiași aflați la cheremul ei, ci pur și simplu risipitori.” Industria farmaceutică și avansul intervențiilor chirurgicale oferă baza ca oamenii să-și prelungească viața, în așa fel încât bătrânețea să fie împinsă cu 20 de ani mai târziu, iar pensionarea să nu fie decât sfârșitul activității profesionale nicidecum scoaterea din circuitul social activ. Ce-o să ne facem cu acești 20 de ani (de viață în plus?), se întreabă eseistul francez. Probabil vom oscila între promisiune și program, dinamism și entropie, vom învăța să găsim cele mai potrivite răspunsuri unei lumi dinamice, pentru că „bătrânețea trebuie întoarsă împotriva ei însăși cu umor și eleganță. Limitele nu există decât pentru a fi încălcate. În toate etapele derulării ei, viața se revoltă împotriva ireversibilului. Și asta până la saltul în prăpastie.”

Multă vreme bătrânețea a fost privită ca o etapă, ultima, a vieții, nefiind subiectul preocupărilor societăților sau a dezbaterilor etice. Cercetările biomedicale au readus în discuție problema bătrâneții, a stigmatelor dureroase ale ireversibilității timpului și mersului lucrurilor. Nu există coerență între felul în care sunt priviți vârstnicii și tratamentul social care le este rezervat. Economic, societățile în mare parte fac mult pentru persoanele în vârstă, dar reprezentarea lor este profund negativă. Este dificil să îmbătrânești când sunt privilegiate valorile atașate tinereții: frumusețe, sănătate, modernitate, dinamism, rapiditate, scriu Bernadette Puijalon și Jacqueline Trincaz, în articolul „Bătrânețe”, din Dictionnaire du corps. Îmbătrânirea înseamnă o metamorfoză, adică o anume uzură a corpului care nu se mai pliază pe dorințe și așteptări; corpul bătrânilor reacționează altfel, capătă alte obișnuințe.

Cartea lui Pascal Bruckner este o privire lucidă asupra longevității, asupra bătrâneții, asupra vieții în care am fost precedați de alții, așa cum alții ne vor urma, fiecare destin fiind o punte aruncată între două abisuri. „În amurgul vieții, cât de fericită sau de dureroasă s-a dovedit, să ne cântărim șansa care ne-a fost dată. Am fost în același timp răniți și împliniți. Multe dintre rugile noastre n-au fost auzite, altele, pe care nici nu le-am formulat vreodată, au fost împlinite însutit. Am trecut prin coșmaruri și am primit comori. Existența s-a putut dovedi pe cât de crudă, pe atât de îmbătătoare și de opulentă.” Sunt cuvintele cu care se încheie cartea lui Pascal Bruckner, care arată încă o dată un spirit lucid și liber aplecat asupra unei actualități care ne încearcă prin felurite capcane și provocări, cum este și aceasta despre adevăratul hotar al vieții noastre.