„În locuința sa din strada Gorohovaia, într-una din acele clădiri mari, cu locuitori câți ar încăpea numai bine într-o capitală de județ, stătea într-o dimineață, culcat în pat, Ilia Ilici Oblomov.
Era un om de vreo treizeci și doi și trei de ani, de statură mijlocie, cu o înfățișare plăcută și ochii de un cenușiu închis, dar fără nici o expresie hotărâtă, fără nici o urmă de adâncă gândire întipărită în trăsături.” Cu aceste cuvinte începe romanul Oblomov, al scriitorului rus I.A. Goncearov. Romanul a fost publicat inițial în primele patru numere ale revistei „Analele patriei”, în anul 1859, bucurându-se imediat de succes, de aprecierea unor nume ilustre ale literaturii ruse, cum ar fi L.N. Tolstoi sau F.M. Dostoievski. Fiu al unui bogat negustor, Ivan Alexandrovici Goncearov (1812-1891) a făcut studii la Universitatea din Moscova, unde i-a cunoscut pe Herzen, Lermontov, Belinski sau Turgheniev, în cercurile pe care le frecventa deseori afișându-se ca un tânăr dandy. Cunoscător al limbilor franceză, germană și engleză, Goncearov îmbrățișează cariera funcționărească, lucrând la ministerele instrucțiunii publice și la cel de finanțe. A avut și două misiuni în afara Imperiului țarist, în Africa și în Extremul Orient. Cea de a doua a fost pentru a convinge autoritățile din Japonia și China să se deschidă comerțului cu negustorii ruși. Către 1840, Goncearov începe să publice primele sale cărți: O poveste obișnuită, apoi Fregata „Pallada”; în tot acest timp purta în minte ceea ce avea sa fie capodopera vieții sale: romanul Oblomov. Avea o manieră interesantă de a concepe un roman și de a-l scrie; iată ce povestește despre O istorie obișnuită: „Romanul a fost în întregime plămădit în capul meu, îl așterneam pe hârtie, ca și cum aș fi scris sub dictare. Scriam mai bine de o coală de autor pe zi.” Același lucru avea să-l mărturisească și despre redactarea romanului Oblomov, în 1857, la Marienbad: „Am venit aici la 21 iunie după stilul nostru, iar astăzi la 29 iulie, am isprăvit partea întâia din „Oblomov”, am scris toată partea a doua și destul de mult din partea a treia.” Recunoaște că fără anii din urmă, în care a purtat în minte romanul, nu l-ar fi scris nici în câțiva ani. Anul 1858 a fost consacrat revederii textului în întregime, eliminării unor personaje, conturării mai expresive a altora. Prin Oblomov, Goncearov a intrat cu drepturi depline în cercul strâmt al clasicilor ruși. Oblomov a fost tradus în numeroase limbi, încă din secolul al XIX-lea, stârnind în continuare aprecierea cititorilor și interesul comentatorilor. În rândul interpretărilor romanului lui Goncearov s-a înscris de curând și cartea lui Iacob Florea: Un halat pentru un secol. Oblomovismul, în răspăr, Editura Tracus Arte, București, 2021, 128 p. Înaintea acestui eseu, Iacob Florea a mai publicat câteva volume de proză: Îngerul trage sforile (Cartea Românească), Sâmbătă după duminică (Ager), Ceva care să-mi amintească de tine (Tracus Arte), Lucrurile pe care nu mi le spui (Junimea).
Tipic pentru o anumită tendință a romanului rus, evidentă la Turgheniev, care se străduiește și reușește să așeze pe un plan secund interesul pur narativ, Oblomov este povestea unui mic proprietar de pământuri care cade pradă trândăvelii și plictiselii, care renunță la orice carieră, care disprețuiește iubirea, care se îndepărtează de realitate pentru a trăi în izolare grăbindu-și astfel sfârșitul. Personajul Oblomov, înlănțuit de inactivitate, supus unui gen de letargie spirituală, poate fi privit ca o emblemă a unui aspect tragic și fascinant al spiritului rus, o anume reticență în accepta timpul realității, poate datorită acceptării unui fatalism oriental, dând prioritate contemplării în dauna acțiunii. Poate asta și explică succesul termenului oblomovism care, folosit pentru prima oară de criticul N.A. Dobroliubov, este adoptat imediat și intră în uzajul curent: „Tipul lui Oblomov și întreg oblomovismul reprezintă pentru noi ceva mai mult decât o simplă creație reușită a unui talent viguros; avem în fața noastră un produs al însăși vieții rusești, un simptom al vremii.” Dar Oblomov (al cărui imobilism absolut se opune, în roman, activismului lui Stolz) este reprezentantul tipic al micii nobilimi ruse, și numeroși critici din epocă au citit romanul într-o perspectivă strict realistă, ca un act de acuzație socială. Termenul de oblomovism va fi folosit ideologic după revoluția din 1917, când Lenin îi acuza pe unii intelectuali, muncitori și țărani de o stare similară cu cea a lui Oblomov. Iacob Florea urmărește o zi din viața lui Oblomov, pentru a-l introduce pe cititor în universul admirabil descris de Goncearov, apoi găsește apropieri cu timpurile pe care le trăim, susținând că „Oblomov nu este o poveste rusească. Oblomov este povestea unui om. Un om care, la un moment dat, se hotărăște să întoarcă spatele lumii. Lumii în care a încercat să trăiască, a încercat să iubească și să-și facă iluzii. Lumii care, într-un fel sau altul, a vrut să-l acapareze, să-i găsească locul și să-l așeze în rândurile ei. […] Dar nu, Oblomov refuză. Se uită, înțelege, se înspăimântă și se hotărăște. Se hotărăște să refuze.”
Trândav și lipsit total de curiozitate, indiferent și indolent, acesta pare a fi portretul lui Goncearov de vreme ce el însuși se prezintă ca fiind „căscat la muncă, căscat în lecturi, căscat la spectacol și căscat într-o conversație cu amicii, într-o reuniune zgomotoasă.” Natură robustă, indolentă și apatică, este cea prin care Goncearov își prezintă propriul destin. Lungul drum către Extremul Orient nu l-a marcat cu nimic; monumente, frumuseți ale naturii, oameni, lucruri, toate rămâneau într-o deplină exterioritate, el rămânând placid și indiferent, apatic și flegmatic, sedentar și nostalgic. Mulți critici și istorici literari au susținut că Oblomov, în adevăr, este însuși Goncearov, portretul acestuia fiind completat cu trăsături împrumutate de la alți oameni aflați în aceeași stare de nihilism vegetativ. Perechea Oblomov/Goncearov poate fi asemănată cu o alta din literatura secolului al XIX-lea: Des Esseintes/ J-K. Huysmans; amândouă personajele marcate de plictis și silă de viață, amândoi autori funcționari în ministere. Cartea lui Huysmans, În răspăr, este povestea impasului intelectual al lui Jean Des Esseintes, tânăr apăsat de pesimism, dezgustat de lumea sa, atins de o nevroză care era comună multor contemporani; tânărul burghez face o experiență singulară, încercând să-și construiască o altă lume, alta decât cea a mercantilismului, a banalului cotidian, a apăsătoarei plictiseli: „Visa deja la o Tebaidă rafinată, la un deșert confortabil, la o arcă nemișcată și călduță, unde s-ar fi refugiat departe de neîncetatul potop al prostiei omenești.” Asediat de aversiunea străzii, Des Esseintes se mută într-o casă relativ izolată pe care o decorează și o mobilează excentric, dar rafinat: pe rafturi erau volume în latină, cărți de Boetius, Albert cel Mare, Villanova, Lulle, Flaubert, Baudelaire, Mallarme, Poe, Verlaine. Pe pereți se odihneau tablouri purtând iscăliturile unor pictori precum: Gustave Moreau, Odillon Redon, gravuri de Bresdin sau Goya. În tihna mult dorită, Des Esseintes, „cufundat într-un vast fotoliu cu adâncituri în tapiserie, în fața căminului, cu picioarele pe bara de argint aurit a grătarului, având papucii învăpăiați de vâlvătaia buștenilor care trosneau, biciuiți parcă de suflul furios al unor foale”, visa, revedea, evoca amintiri. În fiecare zi se cufunda într-o stare de apatie, era cotropit de o stranie toropeală și oboseală de a nu face nimic, totul culminând cu nerecunoașterea propriului chip în oglindă și cu verdictul medicului: trebuia grabnic să renunțe la modul de viață de până atunci și să revină în lume!
Cartea lui Iacob Florea are un titlu inspirat și sugestiv pentru viața unui personaj, pentru o lume, pentru o piesă de garderobă, halatul!, cel care personifică o stare și devine un simbol al vieții lui Oblomov. Halatul îi permite să rămână culcat pe pat sau pe divan, încercând să citească, dar de cele mai multe ori își fixează privirea în tavan pierdut în reverie, în așteptare. Vechea boală a sufletului, acedia, i-a încercat pe eremiții deșertului prin tristețe, descurajare, confuzie și rătăcire a sufletului, prin prăbușirea într-o ireversibilă lâncezeală. Cel atins de acedia așteaptă un miracol și trăiește liniștit un gen de melancolie, o stare de atonie în care sufletul plutește, iar trupul este greoi, în care apatia tinde să capete aspectul naturalului, firescului, normalului. Când melancolia, oaspete neașteptat, devine stăpân al lăuntricului, când melancolia bate la ușă, se închide împreună cu stăpânul, zăvorăște ușile, deschide călimara cu cerneala melancoliei, care devine un șuvoi, apoi un Styx interior atotstăpânitor.
Taguri: halat, I.A. Goncearov, J-K. Huysmans, lâncezeală, Oblomov