Dintotdeauna, omul a fost în căutarea unei oglinzi în care ar putea găsi imaginea propriei identități risipite. Așadar, la o primă aproximare nimic mai indeterminat, nimic mai risipit și mai greu de conturat decât identitatea fiecăruia, mai cu seamă când nici o oglindă nu-i reflectă imaginea. Despre dificultatea reconfigurării imaginii, despre oglinda care poate nu reflectă imaginea dorită, pagini admirabile sunt în dialogul Alcibiade, al lui Platon, unde Socrate și Alcibiade discută despre natura omului, despre lungul și anevoiosul drum al cunoașterii de sine. Povața lui Socrate pornește de la celebrul dicton „Cunoaște-te pe tine însuți”, cunoscut în vremurile moderne cu adăugiri nepotrivite lumii în care a apărut. Gânditorul grec îl schimbă semnificativ în „Privește-te pe tine însuți”. Ce vrea să spună această schimbare? Îndeamnă ochiul să privească spre un lucru care, dacă s-ar privi, s-ar vedea pe sine însuși? Ne spune că trebuie să privim către o oglindă sau un obiect asemănător? Sau mai curând este despre înfățișarea celui care privește, ochiul văzându-se în privirea opusă ca într-o oglindă? Toate acestea sunt potrivite cu dorința de a se vedea, dar încă nu se va vedea pe sine însuși. „Dar atunci, iubite Alcibiade, dacă sufletul vrea să se cunoască pe sine, oare nu către suflet se cade a privi, și nu mai cu seamă către acea așezare a sa unde este sădită virtutea sufletului, înțelepciunea, precum și către tot ce se potrivește a fi asemenea lui?”, se întreabă Socrate. Iar în suflet, așezarea cunoașterii și cugetării ține de divin, tot așa cum prin mijlocirea zeilor „vom avea parte de cea mai aleasă oglindă a rosturilor omenești, întru a sufletului virtute”. Este un îndemn la a ne cunoaște și la a cunoaște ceea ce este al nostru, pentru că fără a cunoaște cele proprii niciodată nu vom cunoaște cele ale altora.
În Evreul stereotip – schiță de istorie culturală, Viorica S. Constantinescu ne propune o schiță de istorie culturală privitoare la tipologii evreiești, la ruptura dintre „noi” și „ei”, la ceea ce ne apropie și ce ne desparte, la eterna și neelucidata „problemă evreiască”. Cu eleganță, rafinament și subtilitate autoarea surprinde momentele esențiale ale unei istorii începute cu prezența lui Avraam în țara filistenilor și adusă până la întâmplări de dată recentă, o istorie în care regăsim împlinirea promisiunii că nomazii vor găsi pământul făgăduinței, urmată de neîncetate rătăciri printre „străini”, o istorie abundentă în angoasele drumurilor deșertice, în exoduri, în frici ale dezrădăcinării, în lupte contra demonilor nisipului, în sufocanta nesiguranță, în teama că Templul, adevărată hieroglifă universală, nu va mai fi reconstruit.
Evreul stereotip este o carte despre stereotipuri și prejudecăți, despre sensibilități și specificități, despre idei gata primite, despre o confruntare religioasă paradoxală. De ce? Pentru că „evreul este o alteritate consacrată”, la sculptarea căreia contribuie cu sârg deopotrivă evrei și neevrei, creștini și mozaici. Criza de identitate etnică avea să genereze xenofobie, rasism, antisemitism, totul venind dintr-o „dramă eternă ce a constat mereu într-o flagrantă contradicție între ceea ce erau și ceea ce se concepeau a fi, între felul cum se considerau ei și felul cum îi tratau ceilalți”, într-o vreme în care grupurile etnice erau într-un proces de așezare pe un teritoriu care se va dovedi etern revendicat, dar nu toți repetau cu aceeași ușurință cuvintele vrăjmaș, vrăjmășie, ocară, ură, după cum observă autoarea, cu deplin temei. „ Evreul care plânge în cântecul biblic este mereu nedreptățit, se simte disprețuit pentru sărăcia lui, amenințat de dușmani, bântuit de spaime, chinuit de remușcări. […] În timp ce poezia popoarelor din jur elogia natura, frumusețea, bogăția zeilor și a oamenilor, puterea și erosul, înainte mult de apariția creștinismului, ei se lamentează tot timpul”, scrie Viorica S. Constantinescu căutând o cale între omul evreu ca un mit și evreul real, trăitor în timpuri biblice sau în diaspora, sub o amenințare reală sau imaginară, trăind într-o eternă pendulare între suspiciune și încredere, între spaimă și curaj, între rătăcire și sedentarism.
Problema iudaică se naște când evreii încetează să mai aibă un stat, odată cu exilul suferit de o parte a populației din regatul lui Iuda din porunca regelui babilonian Nabuconodosor, în anul 598 î.e.n., exil urmat de un altul în anul 586 î.e.n., când a fost distrus Templul lui Solomon. Potrivit tradiției, exilul a durat 70 de ani, regele persan Cirus fiind cel care a permis exilaților să se întoarcă în țara lor, și să reclădească, sub conducerea lui Zorobabel, Templul, în jurul anului 515 î.e.n., care însă nu mai avea nimic din strălucirea Templului lui Solomon, păstrând doar încărcătura simbolică. Istoricii consemnează fără drept de tăgadă că nu toți exilații s-au întors în țara lor, mulți rămânând în Babilon, alcătuind astfel una dintre primele comunități evreiești din diaspora.
Nici un studiu despre iudaism nu poate ocoli problema antisemitismului. Deși termen relativ nou, creat în 1879 de pamfletistul german Wilhelm Marr, unii autori moderni susțin că au identificat urme ale antisemitismului în scrierile unor autori antici greci și latini, alții coboară până în anul 410 î.e.n. când sunt consemnate înfruntări religioase între evrei și populația egipteană din orașul Elefantina. Fenomenul antisemitismului s-a accentuat după apariția creștinismului, a luat amploare în Evul mediu, când au apărut și primele pogromuri, expulzări în masă, convertiri, cele mai grăitoare exemple fiind în intoleranta Spanie a anului 1492. În mentalul colectiv fenomenul capătă răspândire, pe seama evreilor punându-se toate relele, iar ciuma încă bântuia prin Europa… La toate acestea s-a adăugat ura față de evreii îmbogățiți odată cu zorii capitalismului, aceștia fiind detestați deopotrivă de sărăcimea creștină și de cea din rândul evreilor. Viorica S. Constantinescu prezintă în sinteză evoluția antisemitismului în Europa medievală și modernă, de la vest la est, de la Martin Luther la Houston Chamberlain, de la Voltaire la Vasile Conta.
După „stereotipurile gândirii”, cum le numește autoarea, orizontul cărții sale se deschide către „stereotipurile artei”, prilejul unor incursiuni în universul literar și artistic, fie că este vorba despre cuvânt și zvon, despre Iuda și cămătar, despre jidovul rătăcitor și bunul evreu. Studiind cu acribie reprezentările evreului în artă, autoarea observă că până în epoca Luminilor imaginea evreului era tributară unei viziuni antisemite, că deseori arta creștină trecea la un atac anti-iudaic direct, personajul spre care se îndreaptă întreg oprobiul creștinilor fiind infamantul Iuda. Viorica S. Constantinescu observă că în Evul Mediu imaginea s-a dovedit a fi o zeloasă slujnică a cuvântului în răstălmăcirea evangheliei, că arta plastică a contribuit major la „transformarea disputei teologale în adversitate omenească”. Lacom, perfid, laș, duplicitar, dispus la compromis, acaparator, sunt doar câteva dintre epitetele cu care sunt desemnați evreii în cercurile antievreiești; iar ca desenul să fie întreg să amintim și cunoscutul mit al „jidovului rătăcitor”, considerat unul dintre marile mituri ale lumii moderne, cunoscut literar în forma elaborată a lui Goethe, iar plastic prin picturile lui Maurycy Gottlieb, Gustave Dore și Marc Chagall. În același registru trebuie privite și frescele lui Giotto din capela Scrovegni, din Padova, unde evreul este deopotrivă martor al patimilor și motiv al atitudinilor antievreiești. Povestea lui Ahasverus, evreul rătăcitor, a apărut în 1602, în Germania, și este despre un cizmar laș care nu l-a lăsat pe Isus să se odihnească în poarta casei, iar ca pedeapsă este condamnat să călătorească veșnic, să aștepte. Un mit care circula din Evul Mediu a fost preluat în zorii lumii moderne, care prin numeroase povestiri, scenete, transpuneri, s-a bucurat de o oarecare notorietate. „Evreul rătăcitor etern are semnele identității vestimentare și un chip stereotip; el este scund, fața sa trădează suferința, poartă barbă, părul lung, e trist, el pare mau curând un anahoret și nu o caricatură ca Iuda”, scrie autoarea, surprinzând complexitatea unui personaj care suferă, care asistă neputincios la derularea istoriei, întruchipând un destin tragic.
Secolul trecut a generat mai mult ca în alte timpuri căutarea unor răspunsuri la întrebarea dacă există o identitate iudaică. Sigur, s-au grăbit mulți să răspundă aducând argumente de la profeții biblici până la cărturarii vremii, dar au fost și opinii care porneau de la simplitatea unei alte întrebări: Obiectul există? Această întrebare a vechilor retori latini o amintește Andre Neher aflat și el în căutarea cheilor identității iudaice. Nu pregeta să-i avertizeze pe cei grăbiți: nu se va găsi niciodată o cheie care să permită intrarea într-un iudaism pur cerebral și teologic, adică un iudaism fără evrei. El propunea o perspectivă religioasă, teologică și antropologică, pentru că iudaismul și evreii sunt legați existențial prin trăirea istoriei, „or, istoria evreiască posedă o caracteristică, doar a ei, printre toate celelalte istorii, aceea de a fi simultan temporală și metatemporală, spațială și metaspațială. Ea se rotește în jurul unei axe spațiale: Ereț Israel, Palestina și cu toate acestea, depășește acest teritoriu, printr-o răspândire în cele patru colțuri ale globului.” Pentru Andre Neher, termenul de evreu, prin sensul său echivoc și fragmentar, a generat deformarea înțelesului identității iudaice; de aceea a renunțat la șase chei false, optând pentru una, o metaforă muzicală – polifonia – care să permită pătrunderea în universul iudaismului, polifonia orchestrând cele trei dimensiuni spirituale – iudaism, israelism, ebraism – care converg într-un întreg, în care acordurile în forte alternează cu surdinele, cu un pianissimo al tăcerii.
Evreul stereotip este un pertinent studiu de istoria mentalităților despre un subiect complex, despre lipsa afinităților, despre ură, despre cultura stereotipiilor în raporturile noastre cu celălalt, în care de prea multe ori am văzut un străin, un dușman, fără a ne întreba cum suntem văzuți noi prin ochii celuilalt. Este o pledoarie pentru regăsirea unei umanități pierdute, pentru încercarea de a construi punți, pentru o cultură a identității clădită nu pe negarea celuilalt, ci pe întâlnirea și acceptarea diferenței.