Taina întâlnirii interioare

André Scrima, un personaj aparent cunoscut, dar, în realitate, în continuare misterios, cu o viață trăită la limita legendei. Născut în 1930, Andrei Scrima studiază medicina, numai un an, fizica-matematică, unde nu a susținut examenul de licență, din cauză că o probă obligatorie era examenul de marxism, filosofia, absolvită în 1948, cu o teză despre „Logos și dialectică la Platon”, iar câțiva ani mai târziu face studii de teologie, încununate cu o teză sub îndrumarea părintelui Stăniloae, „Schiță a unei antropologii apofatice, în spiritul tradiției ortodoxe” În timpul studiilor de filosofie, Andrei Scrima s-a împrietenit cu filosoful Anton Dumitriu, intrând astfel într-un cerc de intelectuali unde i-a întâlnit, printre alții, pe Alexandru Mironescu, Sandu Tudor, Grigore Moisil, Eugen Schileru, Marcel Avramescu. După câțiva ani petrecuți la Mănăstirea Neamț, revine în București, lucrează la Biblioteca Patriarhiei, este translator la unele întâlniri ale Patriarhului Iustinian cu oaspeți străini; sunt anii în care se vorbește din nou despre Mănăstirea Antim, despre unicul fenomen care a fost „Rugul aprins”, o experiență spirituală singulară în spațiul românesc; el însuși va publica, în 1996, cartea Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană. După ce îi uimește pe doi demnitari indieni cu vastele sale cunoștințe de indianistică, pentru Părintele Scrima începe un alt drum, un drum de aproape 35 de ani în care va studia și va preda în India, în Franța, în Statele Unite ale Americii, în Liban, va participa la Conciliul Vatican II. Revine în țară după 1990, aducând un suflu nou în acei ani de căutări, un alt limbaj, o altă viziune.

Acestea sunt reperele biografice seci cuprinse în câteva rânduri, fără a putea surprinde tumultul unei vieți, amplitudinea trăirii, profunzimea căutărilor spirituale, descrise astfel de Andrei Pleșu: „Cosmopolit și totuși român, călugăr și totuși om de lume, ortodox, dar cu o anume aromă iezuită, André Scrima recită îndelung din Jalal ad-Din Rumi și din Rilke, din Emily Dickinson și Ion Barbu, din Upanișade și din Evanghelie. Se desfată de pitorescul unor rare și vechi cuvinte neaoșe, dar vorbește cu un cochet accent franțuzesc. […] Competența cărturărească e dublată, în chip neașteptat, de o sensibilitate puțin obișnuită, de finețuri sufletești care merg de la simpla candoare până la sondajul amețitor în măruntaiele interlocutorului. […] Nu contest că avem de-a face cu o identitate paradoxală.” În primăvara anului 1990, revista franceză „Connaissance des religions” a editat un număr special „hors-serie” intitulat Roumanie, terre de foi. Prefața era semnată de Regele Mihai, articolele aparținând unor intelectuali din țară și din exil; printre ei amintesc pe : Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu, Cicerone Poghirc, Paul Barbă-Neagră, Petre S. Năsturel, Neagu Djuvara, Andrei Paleologu, André Scrima. O astfel de personalitate, cum a fost cea a lui Andrei/André Scrima nu putea rămâne în afara orizontului de interes al filosofilor. Cunoscut pentru studiile sale de filosofie clasică germană, de filosofie a religiei și de teoriile secularizării, Ioan Alexandru Tofan, profesor în cadrul Facultății de Filozofie și Științe Social-Politice a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, oferă prin două recente cărți o privire completă asupra Părintelui Scrima: André Scrima: Omul lăuntric. André Scrima și fizionomia experienței spirituale, București, Humanitas, 2019, și André Scrima – un „gentleman creștin”. Portret biografic, Humanitas, București, 228 p, 2021. Biografia lui André Scrima scrisă de Ioan Alexandru Tofan începe cu o frumoasă comparație: „biografia Părintelui Scrima are consistența norilor: făpturi fără formă definitivă, cu contururi vagi și indecise, dar cu o infinită textură de nuanțe și intensități care, după cum spunea Petru Creția, întârzie năpustirea în jos a cerurilor. […] Prin urmare, descrierea vieții Părintelui Scrima nu poate fi făcută într-un mod liniar, așezat. Ea este o textură de miracole și sensuri dinamice, verticale, spre lăuntrul ceresc al sufletului, întretăiate de orizontalități geografice exotice.”

Ioan Alexandru Tofan precizează dintr-un început că privește și ne descrie viața Părintelui Scrima prin prisma studiilor, a întâlnirilor esențiale. Pe lângă nume sonore (Anton Dumitriu, Constantin Noica, Alexandru Elian, Sandu Tudor), este vorba de spiritul „Rugului Aprins”, de atmosfera de la Mănăstirea Antim, ctitoria lui Antim Ivireanul, despre care Părintele Scrima spunea: „Antimul era, pentru noi, o insulă de încredere, ceea ce ne dădea o pace extraordinară; era un spațiu de schimburi libere, unde se putea rezista din adâncuri, fiindcă aveam presimțirea, perceperea înălțimilor ultime. Rezistam prin atitudinea de încredere, prin adâncurile a ceea ce se cheamă esențialmente prietenie.” Cuprinzând întreaga informație existentă, Ioan Alexandru Tofan prezintă „Rugul aprins” în deplinătatea fenomenului, pornind de la controversatul articol „Biserica Ortodoxă Română sau miracolul Rugului Aprins”, al teologului ortodox Olivier Clement, publicat într-un ziar francez, dar și de la documentele securității, care se află acum la CNSAS. Mulți l-au învinuit pe Părintele Scrima că, înainte de plecarea în India, ar fi divulgat nume, că de la informațiile sale ar fi pornit prigoana împotriva celor de la Antim, dar nimeni nu a putut dovedi aceste acuzații. La revenirea din India, Părintele Scrima aprofundează lecția duhovnicului Ioan cel Străin, anume că „viața contemplativă, adâncirea în sine în căutarea Celuilalt, constituie menirea sa ultimă”, notează filosoful ieșean, amintind totodată influența celor trei ani de atmosferă a spațiului hindus, unde interiorizarea progresivă devine „o metodă de cunoaștere, o cale spirituală, o hermeneutică”.

Itineranța Părintelui Scrima, scrie Ioan Alexandru Tofan, este una lăuntrică, într-un decor narativ care nu este niciodată liniar, dar care este un vector al peregrinării sale neîncetate. Iar din acest decor nu putea lipsi Libanul, „un spațiu aflat la întretăierea dintre vis și realitatea unor evenimente”. Autorul respectă reperele biografice, ceea ce înseamnă o succesiune de date, de locuri, de întâlniri, dar luând în discuție întreg parcursul Părintelui Scrima urmărește și subliniază intersecțiile, revenirile, reflecțiile prilejuite de un loc, experiențele, călătoriile: „Părintele Scrima vorbește de fiecare dată într-un dublu registru: pe de o parte erudit, metodic, clar, urmând o hermeneutică riguroasă; pe de altă parte, cu căldura unui părinte spiritual, care transmite mai curând sensuri decât cunoștințe. Cursurile sunt itineranțe interpretative, după cum obiectul despre care acestea vorbesc este el însuși o itineranță – spre lăuntrul propriei ființe, locul din care pot fi privite cerurile. […] Părintele Scrima nu este o prezență constantă, ci mai degrabă o urmă. Dă impulsuri, așază lucrurile pe cale, apoi dispare discret, fără a le însoți până la capăt, ca și cum asta l-ar fi îndepărtat de itineranța proprie, tainică și de nepovestit.”

Ioan Alexandru Tofan nu l-a întâlnit pe Părintele Scrima cât timp acesta a fost în viață, dar l-a întâlnit în spirit și ni-l arată nouă ca pe omul care a reușit să trăiască constant experiența întâlnirii cu Duhul, pentru că André Scrima nu a ales cultivarea discursului teologic, ci creștinismul „proaspăt, viu, pus mereu la încercare la răscrucile vieții, eliberat de convenții și adevăruri luate de-a gata, redus la un dor infinit, mistuitor, de ceruri.” Prin cele două cărți despre André Scrima, filosoful Ioan Alexandru Tofan oferă un remarcabil diptic care reunește în chip armonios pe cele două fațete ale sale experiența spirituală și biografia.