Despre mesajul inițiatic al Cărții morților

Vechii egipteni au avut cărți sacre și cărți secrete, dar nu au avut preocuparea de fixa revelațiile într-o carte dogmatică ce ar conține adevăruri absolute și definitive. Cartea este învățătură esoterică, transmitere a unei spiritualități, piatră a unui templu, legătură abstractă cu originile. Se face o distincție între esoterismul de formă, legat de transmitere si destinatar, și esoterismul ca mod de gândire. Acesta din urmă implică diverse nivele de înțelegere a unui text, anume literal, aparent, exoteric, la care se adaugă unul sau mai multe mesaje ascunse, esoterice, comprehensibile numai inițiaților. În Egiptul vechi problema se pune într-un sens ușor diferit în funcție de apartenența destinatarului la sfera privată sau regală, sau la cea publică. Astfel, Textele piramidelor erau rezervate exclusiv regelui, tot lui fiindu-i destinate Cărțile lumii inferioare și Cărțile celeste; în schimb, simplii cetățeni dispuneau de un repertoriu propriu compus îndeosebi din imnuri, texte rituale și Cartea morților. O carte apărută recent subliniază strânsa legătură între mesajul Cărții morților și pașii către Lumină prezenți în orice parcurs inițiatic: Pierre Dangle, Le Message initiatique du Livre des Morts de l’Egypte ancienne. Une source de la tradition maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques”, no. 100, 2021, 190 p. Pierre Dangle a mai publicat în această colecție câteva cărți dintre care amintesc: Le Livre de l’Apprenti, Le Livre du Compagnon, Le Livre du Maître, Le Langage symbolique de la franc-maçonnerie, Le Grade d’Apprenti et sa symbolique, Le Grade de Compagnon et sa symbolique, Le Grade de Maître et sa symbolique. Așadar, colecția „Les Symboles Maçonniques”, care a debutat în anul 2008, a ajuns la numărul 100. Cărțile apărute în această colecție au fost prezentate în totalitate pe acest site. Amintesc câțiva dintre autori: Jean Delaporte, cel care a inaugurat colecția, Olivier Doignon, Didier Michaud, Jean Onofrio, Percy John Harvey, Michel Lapidus, Thomas Grison, Claire Vernon, Francois Figeac, Jean-Patrick Dubrun. La cât mai multe apariții!

„Iată, aici încep descântecele/Din care aflați cum și unde pleacă sufletul/În ziua de lumină când sfârșitul/Devine începutul cel mai sigur.” Cu aceste versuri începe Cartea morților, cu aceste versuri începe „călătoria” mortului egiptean, o călătorie inițiatică al cărei scop era dobândirea vieții veșnice. Moartea nu era considerată de vechii egipteni ca un sfârșit, ci ca o trecere într-un univers diferit de lumea de aici, permițând defuncților să părăsească domeniul aparențelor și să intre în contact cu zeii, să pătrundă în sfera esențelor. Cartea nu era concepută după o schemă fixă, motiv pentru care există o mare varietate atât în alegerea formulelor cât și a numărului lor, în timpul celei de-a XXVI-a dinastii structurându-se textul într-o formă fixă, reunit în 190 de capitole. Cărțile destinate regelui închideau totalitatea cunoștințelor privitoare la cele cerești, la suflet, la lumea de dincolo; spre deosebire de acestea, Cartea morților codifica date necesare defunctului pentru a evita pericolele și a fi acceptat în panteon. „O caracteristică a acestor texte constă în faptul că ele suscită comentarii dintre cele mai contradictorii. Unii le-au considerat rod al alienării la scară națională, alții le-au acordat valențe ale unei metafizici savante; unii le apreciază ca fiind produse ale unor minți primitive, alții sunt fascinați de universul fantastic pe care îl întrezăresc dincolo de aparențele derutante și înșelătoare”, afirmă Maria Genescu, cea care a transpus în limba română Cartea egipteană a morților. Denumirea sub care circulă papirusul egiptean este contestată de egiptologi. Este un titlu amăgitor, susține Pierre Dangle, dar înaintea lui au făcut-o alți numeroși specialiști. Titlul de Cartea morților l-a pus în grabă marele egiptolog german Richard Lepsius, în 1842; adevăratul titlu era înscris pe versoul papirusului pentru a fi vizibil după rularea acestuia. Titlul original era Cartea ieșirii la lumină.

Pierre Dangle susține că inițierea masonică are corespondențe cu inițierea descrisă de vechile ritualuri egiptene, insistând pe călătoria care începe în criptă/camera de reflecție, unde se petrece prima confruntare cu Lumina, cu misterul, cu dimensiunile ascunse ale realității. „Grota este mediul creator legat de cer și de pământ pe care Egiptul faraonic îl numea «Duat». Duat este o matrice de natură cosmică, deopotrivă cerească și pământeană, o imensă grotă unde se găsesc toate energiile divine. A intra în Duat înseamnă a intra în profunzimile pământului pentru a cunoaște cerul. În acest mediu stelar Faraonul devine un spirit luminos, acolo unde stă și de unde țâșnește. Acela este locul unde se nasc inițiații”, afirmă Pierre Dangle. În vechea scriere egipteană inițiatul își exprimă dorința ca să-i fie revelat adevăratul nume, după cum ceruse și Osiris Ani: „Numele meu, Osiris Ani,/Să nu fie uitat de niciunul dintre voi!/Ajuns în Marele Templu de Dincolo,/Îmi vreau numele meu nepătat înapoi.” Capitolele următoare invocă păstrarea inimii la locul ei, să nu fie smulsă, furată, răpită sau respinsă. Este una dintre etapele luptei luminii împotriva tenebrelor.

Călătoria inițiatică este totdeauna însoțită de puterea magică a cuvântului, care uneori vine mai iute decât se vede lumina de zi, or am văzut că pentru vechii egipteni lumina este omniprezentă și avea o importanță primordială, fiind materie primă a operei, intervenind în procesul de transmutare. O formulare plină de tâlc este cea care apare mai întâi în Textele sarcofagelor: „Ca un șoim la Cer m-am ridicat/Și, ca pasărea Fenix, ceruri străbat,/Iar zeii, iubindu-l pe Ra, îmi deschid drum/ […] Calea deschisă să-mi fie…/Intru să mă-nchin lui Osiris, Domnul vieții întru veșnicie.” Un bun prilej pentru Pierre Dangle pentru a stabili o corespondență între zborul păsărilor și ascensiunea procesului inițiatic. Parcursul inițiatic începea după ce defunctul, ajuns în Sala celor două Maât, Adevăr și Dreptate, era supus judecății morților, iar răspunsurile sale erau cântărite după norma zeiței: pe un platan inima, pe celălalt o pană de struț. Dacă răspunsul judecătorilor era pozitiv, defunctul era acceptat să întâlnească zeii.

La capătul judecății, defunctul devine el însuși Osiris. Cartea egipteană a morților are netăgăduit un caracter inițiatic, ea transmițând defuncților cunoștințe indispensabile pentru intrarea în regatul lui Osiris. Candidatul la inițiere va fi supus unui adevărat interogatoriu inițiatic, va dovedi cunoștințe asupra accesului către „dincolo”: „Pentru a nu mi aduce învinuiri mincinoase/Despre cum am trăit eu în lume sau despre alte vini/Și să mă respingă apoi Judecătorii divini./În fața zeului ce inimile mi le va cântări/Și a divinului Domn din Amenti,/Să fie aduse mărturii adevărate/Despre viața mea pe Pământ, după fapte.” Pe întreg parcursul ineditei sale încercări, Pierre Dangle pune în lumină, concept în jurul cărui gravitează cartea sa, apropieri, similitudini, corespondențe între inițierea defunctului pentru a întâlni zeii și inițierea masonică, acolo unde candidatul descoperă lumina și voința de a construi templul, fraternitatea și bucuria de a dărui, bucuria de a aparține unei comunități de inițiați de ieri, de azi și de mâine.