Despre o anume prezență lăuntrică

Povestirile sunt de multe ori asemănate cu basmele, relatări despre fapte miraculoase, puțin verosimile, compuse doar pentru divertisment, fără scop pedagogic, așa cum este cazul fabulelor. De origine populară, la începuturi povestirea nu cunoștea decât tradiția orală, protagoniștii fiind ființe supranaturale, vrăjitoare, căpcăuni, zâne, gnomi. Povestirile și-au găsit expresia literară începând cu secolul al III-lea, mai întâi în India, acolo unde, mai târziu, s-a bucurat de mare succes versiunea creștină a vieții lui Buda, Varlaam și Ioasaf. În cultura europeană, forma literară a povestirii se afirmă in secolul al XVI-lea, cu Le piacevoli notti, a lui Gian Francesco Straparolo, urmata de Lo cunto de li cuanti, de Giambattista Basile. În Franța, povestirea devine un gen literar recunoscut deplin o dată cu volumul Les Contes de ma mere l’Oye, al lui Charles Perrault. Romantismul a fost perioada marelui avânt al povestirii, care evoca o lume naturală, misterioasă, îndepărtată, care putea astfel să exprime concepții noi care se opuneau idealului formulat de clasicism. Romantismul a fost vârsta de aur a povestirii, a cultivării motivelor folclorice, a revenirii basmului. A fost epoca Fraților Grimm, a lui Clemens Brentano, a lui E.T.A. Hoffmann, a lui Novalis, a lui Hans Christian Andersen, continuată de Carlo Collodi, iar în veacul al XX-lea de Oscar Wilde sau de Antoine de Saint Exupery, cu Micul Prinț. Secolul al XX-lea avea să aducă și o varietate de cercetări literare asupra povestirii și a basmului. Remarcabil este studiul devenit clasic, Morfologia basmului, al lui Vladimir Propp, publicat în 1928, care caută să identifice constantele narative, tehnice și formale, ale povestirile din toate epocile și din toate spațiile. Această „gramatică” a formelor elementare ale povestirii a servit de fundament lucrărilor comentatorilor moderni, fie ei psihanaliști freudieni sau jungieni, folcloriști, comparatiști.

S-ar părea că povestirea tradițională a fost discutată și analizată în mod exhaustiv de antropologi, istorici ai mentalităților, istorici literari, mai puțin exprimându-se filosofii și psihologii, cei care puteau radiografia imaginile simbolice ale tradiției folclorice, pentru că „adevăratele simboluri au în ele ceva ireductibil. Ele sunt inepuizabile ca forță sugestivă și instructivă. Din acest motiv, savantul, psihologul ca om de știință, simte că se află pe un teren foarte periculos […]. Semnificațiile trebuie recitite permanent, înțelese din nou. Și efortul acesta de a interpreta metamorfozele mereu imprevizibile și uimitoare e orice altceva, numai muncă metodică nu. […] Și totuși tocmai prin interacțiunea dintre această inocență exterioară și cea interioară ar fi putut fi activată forța roditoare a simbolului și revelat conținutul ascuns”, scrie Heinrich Zimmer în deschiderea unei cărți recent reeditate în limba română: Regele și cadavrul, poveste despre biruința sufletului asupra răului, traducere de Sorin Mărculescu, București, Editura Humanitas, 2021, 308 p. Un îndemn la a șlefui noi fațete ale enigmei simbolului pentru a smulge secretul profunzimilor sale, exercițiu în care nu primează disecarea, sistematizarea și clasificarea obiectului studiat, ci provocarea vorbirii proaspete și înțelegerea ei. Heinrich Zimmer (1890-1943) a fost un strălucit indianist care a studiat cultura indiană, tantrismul și arta indiană, considerat unul dintre cei mai mari specialiști germani în domeniu. A predat la universitățile din Greifswald și Heidelberg, în Germania, iar în S.U.A. la Columbia University. Unele dintre cărțile sale au fost traduse și în limba română: Introducere în arta și civilizația indiană (Meridiane și Humanitas), Filosofiile Indiei (Humanitas) și Regele și cadavrul. Despre aceasta din urmă, Gabriel Liiceanu spunea că nu a avut la noi primirea pe care ar fi meritat-o.

Heinrich Zimmer îi propune omului modern să mai zăbovească asupra tâlcului ascuns în basme, în mituri, în povestiri, să caute profunzimi acolo de unde aparent au plecat. Pornește de la o povestire despre papucii lui Abu-Cassem, papuci care, nearuncați la timp, îi vor pricinui numai necazuri și îi vor provoca pagube. Cititorul zilelor noastre, de cele mai multe ori grăbit și neatent la nuanțe, se poate întreba ce tâlc are povestea din O mie și una de nopți. Povestea papucilor lui Abu-Cassem ne apropie de una dintre cele mai cuprinzătoare întrebări despre destinul uman, omul aflându-se între lumea exterioară și lumea interioară, unite ca emisferele de Magdeburg: „Omul de azi e neajutorat în fața magiei propriului său psihism invizibil. Acesta îl împinge încotro vrea. Și dintre numeroasele posibilități existente, el invocă în chip pervers pentru om mirajul unei realități exterioare diabolice, fără a-l înzestra și cu o contramagie sau cu o anumită înțelegere reală a vrăjii care l-a amăgit”, scrie Heinrich Zimmer. Nu întotdeauna basmele au un final fericit, eroul nu ucide totdeauna balaurul, nu eliberează fecioară și nici nu scapă de propriul eu; în povestirea aleasă de indologul german, eroul își țesuse o plasă pe care nu mai știa să o desfacă; este plasa Karmei. O legendă medievala germană conține o relatare stranie a vieții sfântului Ioan Gură de Aur, prilejuindu-i lui Heinrich Zimmer observații profunde asupra integrării răului în problema mântuirii, a ascensiunii pe treapta de aur și a coborârii în tărâmurile de jos. Este o legendă despre potențialitățile naturii omenești, despre păcătosul care poate deveni sfânt prin suferință și pocăință, despre metamorfoze și eclipse temporare: „Ioan fusese aclamat la zămislirea sa ca un mântuitor ce avea să se nască, dar a trebuit să devină ceva înainte de a-și putea împlini misiunea. El a trebuit să treacă printr-o inițiere irațională, nebunească, josnică și subumană a înfrângerii.”

În lumea medievală unul dintre cele mai cunoscute și respectate personaje a fost legendarul rege Arthur, scrierea La Matiere de Bretagne fiind sursă a aspirațiilor sufletului și inspirațiilor poetice; inițiere, secret, iubire, cunoaștere, mistică toate se contopesc în mitologia cavalerească. Esoterologii au găsit în legenda lui Arthur un loc de „invenție” permanentă a riturilor și tradițiilor practicate în religia celților, invenție care culminează în povestirile căutării Graalului. Heinrich Zimmer recitește patru romane cavalerești din ciclul Regelui Arthur: Sir Gawain și Cavalerul Verde, Cavalerul cu Leul, Lancelot, Merlin. Studiile asupra gândirii simbolice și mitice celtice au fost întâmpinate cu multe rezerve, dar Heinrich Zimmer, iar pe urmele sale cei care ne sunt nouă contemporani au arătat prodigioasa vitalitate a unor mituri care vorbesc în manieră contemporană celor care vor să le asculte; ele constituie transversalități, mitul Graalului fiind o adevărată răspântie romantică, o matrice culturală care permite a reînnoda rădăcinile: „Și totuși generațiile care au plămădit aceste romane sunt nu numai strămoșii noștri spirituali, ci oarecum și cei fizici. Ei există în oasele noastre – neștiuți nouă, și când ascultăm noi, și ei ascultă. În timp ce citim noi, cine știe ce obscur eu ancestral de care nu avem cunoștință o fi dând din cap aprobator când își aude iarăși vechea poveste, bucurându-se să recunoască iarăși ceva ce făcea parte din propria-i înțelepciune străveche.” Cartea lui Heinrich Zimmer nu ar fi fost un întreg fără studiile despre mitologia indiană, despre marea zeiță Maya, despre cele trei personificări masculine ale Divinității: Vishnu, Shiva și Brahma. Ceea ce detașează zeii indieni față de alte zeități din panteonul altor mitologii este faptul că ei săvârșesc lucruri absolut imposibile, că acționează în termenii unor absoluturi uimitoare. Ceea ce deosebește mitologia indiană de altele este forma supremă a anonimatului, nu vorbește un individ aparte, ci un întreg popor, o „clasă educatoare vorbește prin aceste povestiri altui mare grup, cel pios, fiecare dintre ele controlându-l necontenit pe celălalt și depinzând de el.”

Parabola din „Regele și cadavrul” este despre noi, despre oamenii pierzători, despre cei care acceptăm cu indiferență fructul existenței noastre, neluându-l în seamă, alegând să ne înfățișăm sub multiplele euri; rareori îl alegem pe cel care ne arată că „ne-am abandonat fără să știm unei crize de mare însemnătate. Semințele tuturor faptelor noastre săvârșite necugetat s-au acumulat într-un tezaur întunecos și ascuns – subsolul, așa-zicând, al vieții noastre conștiente.” Despre Heinrich Zimmer, pe care l-a cunoscut în anii’30 ai veacului trecut, C.G. Jung scria ca „a fost un puer aeternus, care, pe aripile unui limbaj strălucitor, făcea să înflorească toți mugurii din grădinile legendelor indiene. I-a împărtășit și soarta, căci tânăr moare cel ce e iubit de zei.” Poate că în vremuri de încercare, de întoarcere la rosturile vieții, cartea lui Heinrich Zimmer va avea primirea pe care o așteaptă și o merită pe deplin.