Sufismul ca praxis al inițierii

Sufismul este o mișcare mistică apărută în lumea musulmană timpurie și care a cunoscut manifestări diverse, unele considerate a fi în afara doctrinei oficiale definită de teologi. Sufismul este dimensiunea interioară, esoterică a islamului, cuvântul provenind din termenul arab tasawwuf, ceea ce literar trimite la „cel care se îmbracă în lână”, îmbrăcămintea profeților și a primilor asceți. Au fost avansate și alte etimologii, maeștrii sufiți susținând varianta spiritualistă: sufistul este cel pe care Dumnezeu l-a purificat de pasiunile egoului, cel pe care L-a ales, ceea ce pune semnul egalității între sufism și sfințenie. În paralel cu similitudinile fonetice, simbolismul numerelor acordă cuvântului sufî aceeași valoare numerică cu „Înțelepciunea divină”. Din această perspectivă, sufistul este cel care posedă această înțelepciune, care are acces la cunoașterea lui Dumnezeu, la gnoză. Termenul sufî nu figurează în sursele scripturare, motiv pentru care se va impune progresiv în cultura islamică, maeștrii spirituali afirmând că la începuturile islamului sufismul era o „realitate fără nume”. Era epoca în care dincolo de imitația exterioară, e vorba despre îmbrăcămintea care se asemăna cu cea a vechilor asceți musulmani, se produce o descoperire esențială, cea a profunzimii, exegeza esoterică a Coranului inițiată de imamul Ja’far al-Sadic și de Muqâtil ibn Sulaymân. Acum se afirmă programul sufismului: iubire și cunoaștere, transcendența Unicului și posibila unire cu creația, văzutul și ascunsul. Istoria sufismului a cunoscut mai multe etape: secolele VIII-XI sunt marcate de inițiativele unor persoane izolate, singulare, gânditori eminenți, asceți cu preocupări teosofice; începând cu secolul al XI-lea domină constituirea ordinelor mistice, a confreriilor grupate în jurul unui maestru; din secolul al XV-lea se manifestă o extensie a confreriilor către ansamblul populației musulmane, cu adoptarea regulilor vieții sufite de doctori și savanți, buni cunoscători ai științelor religioase tradiționale. O recentă carte readuce în atenție esoterismul islamic: Idries Shah, Calea sufită, traducere din limba engleză, note și îngrijire ediție de Stela Tinney, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2021, 336 p.

Idries Shah (1924-1996) a fost un scriitor și maestru în tradiția sufî, născut în India, într-o familie de nobili afgani. Întreaga sa viață este legată de Anglia, unde a ajuns în copilărie. Contestat uneori de orientaliștii care îi reproșau autoritatea și pregătirea în domeniul sufismului, Idries Shah a fost recunoscut ca un purtător de cuvânt al sufismului în occident, a conferențiat despre sufism la numeroase universități occidentale. A fost un autor prolific, publicând cărți despre magie, despre sufism, cărți de folclor, jurnale de călătorie, cărți pentru copii, traduceri și comentarii la Mulla Nasrudin/Nastratin Hogea. A fost protagonistul unei dispute în jurul unei noi traduceri a Rubayatelor lui Omar Khayyam, prezentate de Idries Shah ca un poem de inspirație sufistă, afirmație „întemeiată” pe un manuscris datând de mai bine de 800 de ani, păstrat de familia Shah, manuscris pe care nu l-a văzut nimeni vreodată. Comentatorii cărților sale consideră unanim că lucrarea care îl definește este Calea sufită, o introducere în doctrina sufistă, scrisă pentru timpurile noastre, pentru omul contemporan. Printre adulatorii săi amintim pe Doris Lessing, laureată a Premiului Nobel pentru literatură, și pe Osho, misticul indian care vedea în cartea lui Shah un „diamant”. În încercarea sa de a oferi omului occidental contemporan un înțeles cât mai apropiat de adevăr asupra sufismului, Idries Shah face câteva precizări etimologice din care rezultă că sufiștii pot determina activități mentale deosebite care conduc la percepții speciale al căror sistem este în om într-o stare latentă, sufismul fiind „transcenderea limitărilor obișnuite.” Idries Shah identifică mai multe interpretări greșite ale ideilor și formulărilor sufiste, ridiculizări venind din necunoaștere, din confuzii sau din suprapunerile unor credințe diferite venind din spații în care au imigrat adepții sufismului.

În încercarea de a risipi cât mai multe din falsele idei care înconjoară sufismul, Idries Shah creionează câteva portrete ale unor adevărați maeștri sufi. Al-Ghazalî (1059-1111) a fost unul dintre gânditorii care au marcat definitoriu islamul sunit al veacului al XI-lea, unul dintre gânditorii remarcabili ai islamului medieval. Profesorul de la colegiul universitar din Bagdad, madrasa Nizâmiyya, a combătut cu vigoare toate atacurile îndreptate împotriva doctrinei sunite. A trăit și o gravă criză interioară marcată de îndoială și desperare care a culminat cu retragerea din viața publică timp de zece ani (1095-1105). La capătul profundei căutări intelectuale și morale, al-Ghazalî a văzut în sufism încununarea creșterii spirituale a musulmanului. Muhammad ibn al-Arabî (1165-1240) a fost un celebru mistic andaluz, stabilit în Orient, a cărui doctrină monistă integrând numeroase elemente de origine gnostică avea să devină unul dintre elementele definitorii ale sufismului. Unii comentatori ai operei sale susțin, dincolo de ușoara exagerare, că sufismul lui Ibn Arabî poate fi caracterizat ca o lungă meditație a unui verset coranic: „El este Întâiul și Ultimul, Cel din afară și Cel din lăuntru. El este Atotcunoscător”. Inspirându-se din acest verset, Ibn Arabî a dat doctrinei zâhir și bâtin, exoteric/esoteric, o interpretare care rezumă esența gândirii sale: cei doi poli ai realității, interiorul și exteriorul, lumea celestă și lumea terestră, nu sunt decât două aspecte ale esenței divine. Un autor care a contribuit la conturarea doctrinei sufiste, deși venea din lumea poeziei, a fost Saadi din Shiraz, autorul volumelor Livada și Grădina de roze, capodopere care „conțin o bogăție de substanță și o frumusețe poetică ce rămân aproape inegalabile. […] Caz unic în toată literatura și fără echivalent în cea occidentală, în Grădina de roze Saadi a izbutit să comunice înțelesurile cele mai înalte cu ajutorul unui vocabular și al unei structuri atât de simple”, scrie Idries Shah. Mawlânâ („maestrul nostru”) din Rum, cunoscut sub numele de Rumi (1207-1273) a fost unul dintre cei mai cunoscuți poeți persani, fondator al ordinului dervișilor rotitori, a cărui operă a fost păstrată cu venerație de discipolii săi de la Konya. Culegerea de versuri Dîvân-e Shams a fost dedicată și inspirată de prietenia lui Rumi cu Shams, omniprezent în lirica lui Rumi; flacăra pe care Shams a aprins-o în viața lui Rumi nu s-a stins niciodată, opera lirică a lui Rumi bazându-se pe metafore solare, pe o imagistică a luminii, a focului, a reflectării. Mathnawî este o epopee spirituală care povestește călătoria sufletului de la începuturi până la destinația finală; poemul poate fi citit ca o lungă meditație asupra acestui verset coranic: „Noi suntem ai lui Dumnezeu și la El ne vom întoarce.”

O prezentare completă a sufismului trebuie să integreze, alături de autorii clasici, și ordinele inițiatice care ființează și astăzi și care au avut menirea de a regulariza și oferi celor calificați tehnicile speciale perfecționate în interiorul fiecărui ordin. Maestrul Abu-Ishak Cishti , coborâtor din Profetul Mohammed a fondat comunitatea cishtică, care avea ca semn original utilizarea muzicii în exercițiile spirituale. O altă cale a fost organizată de discipolii lui Abdul-Qadir, care a folosit o terminologie care va fi regăsită peste secole în lumea rozacrucienilor, poate și pentru că la sosirea lui în Bagdad, învățătorii au strigat într-un glas: „Abdul-Qadir este Trandafirul nostru”. Activitatea spirituală a ordinului Suhrawardi era răspândită în India, Persia, nordul Africii, practicile lor mergând de la producerea stărilor extatice la exerciții de reculegere absolută. Un alt ordin a fost Naqshbandi, care a înrâurit dezvoltarea imperiilor otoman și indian, care a cultivat tradiția „Maeștrilor”: „Școala noastră este întemeiată pe autoritatea impecabilă și verificabilă a predecesorilor noștri în succesiunea neîntreruptă și documentată a filiației spirituale.” Pentru a da seamă de pluralitatea dimensiunilor islamului, maeștrii foloseau simbolul geometric al cercului. Circumferința reprezenta Legea pe care fiecare musulman trebuia să o respecte; majoritatea rămânea pe această circumferință, într-o observare exterioară. Unii făceau călătoria inițiatică și mergeau către centrul cercului, acolo unde sălășluiește realitatea divină, la care se ajunge pe mai multe căi, cum spune au adagiu sufit: sunt atâtea căi câți fii ai lui Adam, fiecare putând progresa după propriile predispoziții. Acesta este mesajul cărții lui Idries Shah care ne reamintește că nu există esoterism autentic fără exoterism, că omul trebuie să urmeze tarîka pentru a ajunge la haqîqa: cunoașterea teoretică a doctrinelor sufiste trebuie totdeauna însoțită de lucrarea interioară. Sufismul este un praxis al inițierii.