Figura legendară a lui Pitagora este sursa de inspirație a unei părți considerabile a esoterismului occidental. Reformator religios, taumaturg, matematician și filosof, Pitagora a fost asemănat de unii comentatori moderni cu șamanii orientali. De la presocratici s-a pierdut aproape tot, înțelegând prin asta mai cu seamă cele scrise de Pitagora, dacă vor fi fost vreodată scrise, sau mai curând toate câte le știm au ajuns la noi transmise discipolilor și consemnate mai târziu de alte generații de discipoli. Despre presocratici puținul pe care-l știm vine din surse fragmentare, din mărturii de cele mai multe ori posterioare, la care se adaugă păreri, aproximări sumare, slab informate, trecute prin filtre succesive și de multe ori deformatoare. Pitagora este, paradoxal, o figură aproape insesizabilă a gândirii grecești, în ciuda importanței sale covârșitoare, enigma ținând de misterul care înconjoară școala sa. Astfel, reconstituirea filosofiei lui Pitagora este la fel de dificilă ca și analiza mărturiilor referitoare la personalitatea sa istorică, la tot pasul legenda precumpănind asupra adevărului istoric, de cele mai multe ori imposibil de probat în lipsa documentelor și mărturiilor vremurilor. Diogenes Laertios susține că Pitagora povestea despre el că era de obârșie un Aithalid și era socotit fiu al lui Hermes, care l-a pus să aleagă orice ar dori, în afară de nemurire. „El atunci i-a cerut ca atât în timpul vieții, cât și după ce s-ar fi săvârșit, să poată păstra memoria celor întâmplate. Astfel, cât era încă în viață putea să-și aducă aminte de toate, iar după moarte la fel a păstrat aceeași amintire. Ceva mai târziu, sufletul lui a intrat în trupul lui Euphorbos, care a fost rănit de Menelau. Iar Euphorbos spunea că fusese cândva un Aithalid și că darul său îl primise de la Hermes”, relatează Diogenes Laertios în vestita sa carte Despre viețile și doctrinele filosofilor. În antichitate au mai scris despre viața și învățătura lui Pitagora Aristotel, Iamblichos, Porfir, Apollonios, Aulus Gellius și Hierocles. O recentă apariție editorială readuce în atenție pitagorismul: Imnurile sacre. Versurile de Aur, Comentariul lui Hierocles la învățăturile pitagoricienilor și Viața lui Pitagora scrisă de Porfir după cele mai vechi surse, traducere și îngrijire ediție de Radu Duma, București, Editura Herald, colecția „Bibliotheca orientalis”, 2021, 224 p.
În deschiderea articolului pe care profesorul Jean-Francois Mattéi i l-a consacrat lui Pitagora în Les Oeuvres philosophiques. Dictionnaire (Presses Universitaires de France, 1992), scrie într-o notă ușor auto-ironică faptul că poate părea straniu să scrii într-un dicționar de Opere despre Pitagora care nu a scris nimic. Învățătura sa nu a fost cunoscută decât prin tradiția orală, în mare parte legendară, provenind din surse înconjurate de secret. Primele documente scrise privind pitagorismul sunt foarte târzii, vin din cercurile neo-pitagoreice romane și din primele veacuri creștine. Ele prezintă accente platoniciene încât de multe ori este dificil a separa pitagorismul de influența pitagoreică asupra platonismului. Dincolo de orice controversă asupra scrisului, comentatorii din toate vremurile susțin că istoria filosofiei începe cu Pitagora, „primul maestru universal”, cum îl numea Hegel. Dincolo de legendă, Pitagora s-a născut la Samos, în preajma anului 580 î.e.n.; tatăl său era Mnesarchos, gravor în pietre prețioase, iar mama era Pythais, cea mai frumoasă locuitoare a insulei Samos, urmașă a lui Anceu, întemeietorul cetății Samos. În urma unei vizite la oracolul din Delfi, Pythais află că este însărcinată și că va da naștere unui copil frumos și inteligent, un fiu căruia Mnesarchos i-a dat numele de Pitagora, „vestitorul pythian”: „Pitagora, drag inimii lui Zeus,/cel născut din Apollon și din Pythais,/cea mai mândră dintre femeile din Samos.” Încrezător în destinul fiului său, Mnesarchos a încredințat instrucția lui Pitagora iluștrilor învățați ai vremii: Hermodamas, cel de la care a învățat pe de rost Iliada și Odiseea, Pherekides din Syros, despre care Cicero spunea că ar fi fost primul învățat care au fi susținut că sufletele oamenilor sunt nemuritoare, Anaximandru, și chiar Tales din Milet; ar fi deprins știința numerelor și arta muzicală în Babilon, l-ar fi întâlnit pe Zarathustra, Zoroastru, în transcrierea greacă de după Platon; a petrecut mult timp în Egipt, fiind inițiat în misterele de la Teba și în doctrina învierii lui Osiris. După îndelungi peregrinări a revenit la Samos pentru ca în jurul anului 530 să ajungă la Sybaris, apoi la Crotona, unde a fondat propria comunitate religioasă, homakoeion, care a impus membrilor săi o viață austeră și un spirit aristocratic: „Tipul cel mai ales de om, pe care Pitagora îl numește filosof, este cel care a găsit cu cale să contemple lucrurile cele mai frumoase. Căci frumoasă este contemplarea întregului cer și a stelelor care se mișcă pe el, dacă este observată ordinea. Acest lucru se datorează participării lumii la principiul prim și la Inteligibil. După Pitagora principiul prim era natura omniprezentă a numerelor și a proporțiilor potrivit căreia toate sunt alcătuite armonios și rânduite cum se cuvine. În realitate înțelepciunea este cunoașterea care privește lucrurile frumoase, prime, divine, neamestecate, care sunt mereu aceleași și în aceeași stare și de la care se împărtășesc și celelalte lucruri care ar putea fi numite frumoase. Filosofia este căutarea plină de zel a acestei contemplări. Frumoasă este deci și această preocupare pentru educație care duce la îndreptarea oamenilor”, scrie Iamblichos.
Deși cei mai mulți istorici ai filosofiei susțin că Pitagora nu a scris o lucrare anume, toți vorbesc despre școala pitagoreică, invocând mărturii despre doctrina lui Pitagora care se găsesc în numeroase izvoare antice. Un astfel de izvor este Comentariu despre imnurile sacre ale pitagoricienilor, scriere datorată lui Hierocles, filosof neoplatonician, din secolul al V-lea e.n., care a predat filosofia la Alexandria și în Bizanț. Istoricii filosofiei îi recunosc lui Hierocles o singură operă completă, In carmen aureum, adică Versurile de Aur ale lui Pitagora, intitulate și Imnurile sacre. În lucrarea Pythagore. Les vers d’or, Hierocles, Commentaire sur les vers d’or des pythagoriciens, apărută în 1956, Mario Meunier oferă o traducere care a stat la baza ediției românești. Textul lui Hierocles a fost, în opinia lui Meunier, apreciat de alexandrini și demn de tot respectul. „Remarcabil prin simplitatea limbajului, prin ținuta morală, prin sinceritatea sentimentului religios, acest strălucit comentariu, de un echilibru atât de luminos și atât de grecesc, este pentru noi cu atât mai prețios. Purtând în el pecetea aspirațiilor epocii care i-a dat naștere, el reprezintă una dintre ultimele și cele mai frumoase ecouri ale măreței voci a lui Pitagora”, scrie Mario Meunier. Dincolo de controversele asupra elementelor dominante ale doctrinei pitagoreice, există o unanimitate în ceea ce privește trăsătura originală a pitagorismului: suveranitatea Numărului, ceea ce în vechime se numea arithmosophia, locul unde se întâlneau speculațiile geometrice, armonice și cosmologice, legate de o dimensiune morală, religioasă și mistică. De la școala pitagoreică au rămas multe determinări în care se regăsesc perechi, tabele ale opoziției sau serii paralele izvorând din principii ireductibile cum ar fi Limita și Nelimitatul, urmate de Impar-par, Unul-Multiplul, Dreapta-Stânga, Bărbat-Femeie, Repaos-Mișcare, Rectiliniu-Curb, Lumină-Obscuritate, Bine-Rău, Pătrat-Dreptunghi. La prima vedere poate părea un joc, un amestec între determinări fizice, biologice, matematice și morale, impregnate de o nuanță mistică; un joc universal al corespondențelor. Învățătura esoterică a școlii pitagoreice ține de concepția aritmologică a existenței în care fiecare ființă are propriul cifru. Cosmogonia pitagoreică este articulată pornind de la patru simboluri cosmice care ordonează cosmosul între Monadă și Decadă: tetraktisul sacru, pentagrama, dodecaedrul, numărul nupțial. Pitagoreicii aveau un adevărat cult pentru Tetraktis, numărul care cuprinde primele patru numere în progresie, 1+2+3+4, reprezentate sub forma unui triunghi echilateral, simbolul pe care pitagoreicii depuneau jurământul. Pentagrama era semnul de recunoaștere între membrii confreriei; dodecaedru simboliza cosmosul, pentru că putea fi înscris într-o sferă, în vreme ce pente gamos, sau „numărul nupțial” avea funcția de sinteză a tuturor dimensiunilor simbolice ale pitagorismului.
Celebrele Versuri de aur sunt o compilație târzie după Discursul sacru, datând din secolul al IV-lea e.n.; renegarea scrisului ținea de regula secretului, de refuzul de a transmite tuturor învățătura pitagoreică. Tradiția ulterioară a esoterismului occidental s-a inspirat neîncetat din pitagorism; amintim doar pe Raimundus Lullus, Nicolaus Cusanus, Johannes Reuchlin, Johann Valentin Andreae, Athanasius Kircher, ca fiind câteva din verigile lanțului de aur al pitagorismului.