În prima călătorie a candidatului la gradul de companion, în Ritul Scoțian Antic și Acceptat, acesta citește numele celor cinci simțuri: Văzul, Auzul, Pipăitul, Gustul, Mirosul. Mulți ar putea întreba ce rol pot avea cele cinci simțuri în inițierea masonică, neștiind că simțurile sunt căi de a înțelege lumea materială, căi de a discerne adevărul de fals. „Omul cosmic este un simbol central al tuturor tradițiilor inițiatice. După această viziune a realului, atingând esența vieții, aceasta din urmă s-a manifestat sub forma unei Ființe ale cărei «membre» sunt cerul, stelele, focul, apa, aerul, pământul, altfel spus puterile cosmice care lucrează perpetuu, zămislind creația în fiecare moment, dincolo de orice dimensiune temporală sau spațială”. Un fragment din deschiderea unei recente cărți despre companion: Gabriel Steinmetz, Les Cinq sens de Compagnon, Paris, Les Editions Maison de Vie, no. 101, 2022, 124 p. Gabriel Steinmetz este la a doua carte publicată în această colecție, debutul fiind făcut cu Le Premier Surveillant, du Niveau à l’art du Trait.
Dincolo de controversa asupra originii gravurii care înfățișează omul cosmic, este unanim acceptat că părțile componente, capul, cele două mâini și cele două picioare trimit la cele cinci simțuri. Sonoritățile, tonalitățile și timbrurile vocale au o mai mare importanță decât cea pe care o credem în general. Din punct de vedere ontogenetic, auzul este primul simț care se dezvoltă, mult înaintea văzului. A auzi este condiția pentru a înțelege și vorbi; simțul auzului este un simț social, nici o comunitate neputând să se formeze fără ca membrii săi să se asculte. Ne îmbogățim cultural primind din jur sonorități, tonalități, zgomote. Cu simțul auzului, noi percepem nu numai cuvintele pe care ni le adresează ceilalți, învățăm câte ceva despre locutor, despre enunțul însuși. Gabriel Steinmetz amintește tradiția vechiului Egipt, a urechilor lui Hator care captau muzica cerească, verbul creator, pentru a continua cu funcția auzului în arta constructorilor. „Auzul aduce companionului axa de referință la care el trebuie totdeauna să se raporteze pentru a lucra, pentru a duce mai departe aventura din șantier în șantier”, afirmă Gabriel Steinmetz.
Pielea este pentru întreaga durată a vieții, organul prim al comunicării; în istoria individuală, pipăitul este simțul cel mai vechi. Cu toate acestea, pipăitul a fost denigrat mai cu seamă de filosofi care i-au atribuit un sens vulgar care nu deosebește omul de animal. Marsilio Ficino, fidel spiritului Renașterii care asimilează pipăitul sexualității, recunoaște pentru o clipă că este vorba de un simț universal, prezent atât la om cât și la animal, dar contestă că pipăitul ar avea vreo legătură cu inteligența, afirmând tranșant că: „natura a plasat pipăitul cât mai departe de inteligență”. Mulți filosofi vor susține că simțul pipăitului aparține materiei, nu sufletului sau spiritului, că iubirea contemplativă este a văzutului, în vreme ce pipăitul ține de iubirea voluptoasă, mâinile și pipăitul reținând corporal un suflet care se înalță spre divinitate. Pentru Descartes, pipăitul ocupa rangul cel mai de jos pe o scară a simțurilor. Gândirea modernă a înlăturat în parte subordonarea simțurilor, clasificările inutile, susținând că dispariția senzațiilor tactile înseamnă pierderea autonomiei personale, paralizia voinței, privarea de bucurie. „Simțul pipăitului este singurul a cărui privare antrenează moartea”, scria Aristotel. În companionaj, atingerea, simțul pipăitului este în raport cu „a face”, cu munca manuală a lucrătorului; companionul este un constructor, mâna sa fiind principalul instrument al artei trasării.
La călătoria simțurilor participă și gustul, care într-o primă instanță trimite la alimente și băuturi, societățile moderne rafinând arta culinară, perfecționând tehnicile de conservare și preparare, diversificând repertoriul gastronomic, hrana nefiind bună numai pentru mâncat, ci bună și de gândit. În inițiere, consideră Gabriel Steinmetz, gustul constă în discernerea justă a savorii lucrurilor, în simțirea raporturilor armonice.
Ochiul suprem, ochiul prin excelență este ochiul lui Horus, ne asigură Gabriel Steinmetz urmând parcursul introductiv al fiecărui capitol prin ample referiri la vechea cultură egipteană. Văzul companionului gravitează în jurul Pietrei cubice și a „jocului reciprocității poliedrelor regulate”.
Mirosul încheie seria celor cinci simțuri, autorul continuând să ne rețină în lumea vechiului Egipt, a parfumurilor care exprimă esența lumii divine.
Rostirea numelor celor cinci simțuri constituie prima călătorie a companionului și este urmată în ritual de alte trei călătorii în care candidatul rostește numele a cinci stiluri arhitecturale, a celor șapte arte liberale și a cinci înțelepți. Prezentarea celor cinci simțuri în contextul instruirii viitorului companion este o inițiativă lăudabilă. Stârnește nedumerire obstinația cu care Gabriel Steinmetz își justifică întreg demersul: căutarea originilor străvechi ale masoneriei. Poate unii cititori vor crede că în vechiul Egipt sunt rădăcinile masoneriei speculative. Nu, a arătat-o cu temeinicie Roger Dachez: masoneria speculativă s-a născut în Europa, în Anglia anului 1717!
Taguri: cinci simțuri, companion, Gabriel Steinmetz, Maison de Vie, masonerie