Cuplul optimism-pesimism conține termeni de origine modernă, de dată relativ recentă, din secolul al XVIII-lea, termeni provenind din scrierile lui Leibniz și Samuel T. Coleridge, care rezumă un ansamblu de atitudini practice, de maniere de a resimți lumea, de concepții religioase și filosofice. Leibniz considera că fiecare dintre substanțele care alcătuiesc lumea este determinată de o lege, iar printre infinitele combinații posibile ale perfecțiunilor, bunătatea divină exprimă realitatea cea mai bogată. Lumea care există în prezent este cea mai bună dintre lumile posibile, și chiar imperfecțiunile răspund unei finalități de ansamblu care țin de calculul divin. Răspândirea operei lui Leibniz va influența în mare măsură concepția optimistă a deismului european în epoca Luminilor, dar către jumătatea veacului al XVIII-lea se va produce o schimbare cristalizată în jurul cumplitului cutremur de la Lisabona, din 1 noiembrie 1755, care dincolo de tragedia umană a stârnit polemici intelectuale. Dintre operele care se referă la acest tragic eveniment se remarcă povestirea filosofică a lui Voltaire, Candide, care răstoarnă viziunea leibniziană asupra celei mai bune lumi posibile. În scrierea filosofului francez se găsesc elemente pesimiste în polemicile materialiste contra concepției finaliste a naturii, versiune laicizată a concepției providențialismului creștin. Ruptura cu optimismul iluminist va veni odată cu criticismul kantian, apoi cu filosofia libertății a lui Schelling. Cel care a pus amprenta modernă decisivă asupra conceptului de pesimism a fost Arthur Schopenhauer (Lumea ca voință și reprezentare). Pesimismul schopenhauerian îl va influența pe Friedrich Nietzsche (Nașterea tragediei). Un filosof contemporan, Roger Scruton, scrie o carte în care vrea să arate „ce rol are pesimismul pentru regăsirea echilibrului și înțelepciunii în desfășurarea activităților omenești. Nu împărtășesc deznădejdea atotcuprinzătoare a lui Schopenhauer sau filozofia renunțării pe care a derivat-o din ea. Nu am nici o îndoială că Sfântul Pavel avea dreptate să recomande credința, speranța și iubirea (agape) ca virtuți care orientează viața către un bine mai înalt.” Sunt rânduri care deschid o carte a filosofului englez, tradusă recent în limba română: Foloasele pesimismului și pericolul falsei speranțe, traducere din engleză de Andreea Eșanu, București, Editura Humanitas, 2022, 228 p. Roger Scruton este un autor cunoscut în spațiul cultural românesc datorită traducerii câtorva din cărțile sale, toate apărute la Humanitas: Kant; Spinoza; Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți; Vestul și restul: Globalizarea și amenințarea teroristă; Beau, deci exist: O călătorie filozofică în lumea vinurilor; Dorința sexuală: O cercetare filozofică.
Roger Scruton este interesat de acele sofisme (fallacies) care par să justifice speranța, sau ,cel puțin, să facă suportabilă dezamăgirea, cartea sa fiind o subtilă analiză a sofismelor care sunt la temelia societăților moderne. Dar ce sunt sofismele, când au apărut în cultura lumii? Una dintre primele școli filosofice din China antică a fost „școala numelor”, preocupată de stabilirea relației dintre nume și realitate. După concepția școlii, realitatea este schimbătoare și relativă, în vreme ce numele sunt permanente și absolute; e vorba despre o școală din secolul al VI-lea î.H. În Europa, sofistica a avut de la bun început un sens peiorativ, sofiștii fiind văzuți ca oameni care puteau pleda pentru orice cauză, având scopul de a câștiga bani și glorie. Se spune că puține opinii s-au păstrat în mentalul colectiv atât de statornic precum cea despre sofiști; pierderea completă a lucrărilor lor a întreținut părerea exagerată asupra lor. Protagoras a fost una dintre cele mai interesante personalități ale timpului său, jucând un rol însemnat în cultura greacă de la mijlocul secolului al V-lea î.H. În dialogul Protagoras, Platon îl prezintă ca pe o personalitate remarcabilă, sosirea lui la Atena determinând o efervescență intelectuală nemaiîntâlnită. Concepția sa filosofică s-a cristalizat sub înrâurirea sistemului lui Heraclit, Protagoras adoptând teza acestuia privitoare la mișcare, la devenire, o devenire lipsită de motorul ei rațional, sursa întregii cunoașteri aflându-se în senzație. Diogene Laertios scria în celebra sa carte Despre viețile și doctrinele filosofilor: „Protagoras a fost cel dintâi care a susținut că, cu privire la fiecare lucru, există două raționamente opuse unul altuia și a fost cel dintâi care a argumentat în acest mod. A început chiar o scriere a sa astfel: «Omul este măsura tuturor lucrurilor, și a celor care există precum există, și a celor care nu există precum nu există.»” Un alt sofist care a strălucit prin darul oratoric și forța de argumentare a fost Gorgias, cel despre care Sextus Empiricus a scris astfel: „el dezvoltă următoarele trei teze: mai întâi, nu există nimic; în al doilea rând, dacă ar exista ceva ar fi necunoscut pentru oameni; în al treilea rând, dacă ar fi cunoscut nu ar fi comunicabil celorlalți oameni.” Alți sofiști, cunoscuți din dialogurile lui Platon, au fost: Kalikles, Thrasymachos, Prodikos din Keos, Hippias. Deși sofiștii reprezintă o perioadă de decadență în filosofie, argumentele lor în ceea ce privește cuvântul și fundamentele gândirii continuă să fie studiate și astăzi. E. Zeller spunea ca fără efervescența sofistă nu ar fi existat Socrate, așa cum mai târziu fără iluminism germanii nu l-ar fi avut pe Kant.
Cartea lui Roger Scruton este una despre sofisme, despre amăgirea de sine, despre pesimism, toate în încercarea de a răspunde unei întrebări: „ce se va întâmpla cui noi atunci când vechile constrângeri vor fi anulate, când vechile limitări vor fi abolite și vechiul mod de a înfrunta lumea va fi înlocuit cu iluzia stăpânirii?” Iată câteva dintre sofismele și temele alese de Roger Scruton: sofismul celui mai bun caz; sofismul că ne naștem liberi; sofismul utopiei; sofismul planificării; sofismul agregării; eschive în fața adevărului; prezentul nostru civilizat; viitorul nostru uman. Unul dintre sofismele celebre asupra căruia meditează Roger Scruton este cel susținut de Rousseau în Contractul social: omul se naște liber, însă este pretutindeni în lanțuri, subiect despre care Rousseau a scris în repetate rânduri, fără ca prin aceasta libertatea propovăduită de el să aducă fericirea și înfrățirea omenirii, starea naturală, dincolo de norme și constrângeri, nefiind garanția libertății, pentru că dorințele unora vor fi ale tuturor ceea ce va influența decisiv relațiile umane. „Revoluția Franceză este un exemplu viu al modului în care sofismele optimismului se reînnoiesc mereu. Acest important moment, care ar fi trebuit să infirme o dată pentru totdeauna sofismul că ne naștem liberi, a fost reinterpretat de atunci încoace ca un simbol al eliberării omenirii de sub opresorii săi. Un alt sofism care prin ecourile sale a marcat decisiv istoria primei jumătăți a secolului al XX-lea a fost sofismul utopiei, care a stat la temelia politicilor de masă ale nazismului și comunismului: „Utopiile sunt viziuni ale viitorului în care oamenii trăiesc laolaltă în unitate și armonie, în care totul este ordonat în acord cu o voință unică sau cu voința societății ca întreg. […] Utopiile spun povestea căderii omului, însă pe dos: inocența și unitatea de dinaintea căderii se găsesc la sfârșitul lucrurilor și nu neapărat la începutul lor – deși există și tendința de a descrie sfârșitul ca pe o recuperare a inocenței originare.” Au existat mai multe variante ale utopiei, și vor mai fi încă, întrucât utopiile atrag prin unitatea ființei, prin lipsa conflictelor, deși impunerea concepțiilor utopice s-a făcut totdeauna cu violență. Utopiștii de cafenea, gen Jean-Paul Sartre, după cum le spune Roger Scruton, puteau din tihna aromelor cafenelei să ceară disocierea acțiunilor brutale ale comunismului de intențiile salvatoare ale societății închipuite de comuniști, niciodată realizată.
„Atât postumaniștii, cât și distopiștii spun că natura noastră este în schimbare. Însă viitorul trans-uman așteptat de unii este privit cu îngrijorare și teamă de alții”, scrie Roger Scruton, translând în lumea de azi deosebirea între primele școli de sofiști. Primii (Protagoras, Gorgias, Hippias) erau admiși în lumea filosofilor, chiar dacă uneori sub numele de „falși dialecticieni”, în vreme ce a doua școală (Calicles, Antiphon, Critias) reduce căutarea filosofică la un simplu joc verbal, sofistul fiind numit în tradiția veche greacă „profesionist al contrazicerii”.
Taguri: pesimism, Roger Scruton, sofism