Într-o carte despre originile masoneriei, apărută la jumătatea secolului trecut, D. Knoop și G.P. Jones considerau masoneria ca un fenomen social ca oricare altul. Cu câteva decenii înaintea autorilor amintiți mai sus, Emile Durkheim plănuia constituirea unei noi științe, sociologia, care urma să trateze faptele sociale ca pe oricare altele. Recent, un cercetător în științe sociale și membru al Marii Loji Naționale a Franței, Louis Arnolphe, a scris o carte în care susține că teza lui D. Knoop și G.P. Jones prezintă inconveniente pentru că afirmațiile lor riscă să distrugă specificitatea masoneriei raționalizând-o: Franc-maçonnerie traditionnelle et monde moderne, Paris, Maison et Vie éditeur, collection „Les Symboles Maçonniques”. No. 102, 2022,126 p.
Sociologia este definită în mod curent ca „studiul științific al societăților omenești și al faptelor sociale”, definiție inspirată de Regulile metodei sociologice a lui Emile Durkheim. Așadar o știință datorită căreia raporturile și acțiunile noastre sunt susceptibile de o determinare științifică, adică rațională; cauzele acțiunilor noastre devin utilitariste, nicidecum tradiționale. Din cele spuse până aici nimic nu pare să apropie sociologia de masonerie, aceasta din urmă fiind o fraternitate inițiatică al cărei scop „este de a construi templul său interior, adică de a-și construi viața ca un șantier ridicat întru gloria lui Dumnezeu și în respectul celor trei coloane ale lojii care sunt Înțelepciunea care concepe, Forța care execută și Frumusețea care decorează”, scrie Louis Arnolphe. Ce legătură poate fi între o știință rațională care urmărește construirea unei ordini sociale artificiale și un ordin inițiatic care urmărește perfecționarea umană?, se întreabă autorul. Există un scop comun, anume cel al construirii și căutării perfecționării umane, dar văzute din perspective diferite. Pentru masonerie construcția este individuală, este cea a templului interior, perfecționarea căutată fiind morală și individuală. Pentru sociologie, construcția este colectivă, este socială, este cea a societății și urmărește ameliorarea condițiilor de viață ale tuturor.
Odată cu Republica a III-a, idealul masonic de a lucra întru gloria lui Dumnezeu și a fraternității a fost răsturnat în favoarea idealului sociologiei, acela de a diviniza edificiul social care astfel lua locul edificiului spiritual propus de masonerie. Republica a III-a și-a clădit propriul ideal masonic care a înlocuit credința în Dumnezeu, fraternitatea și templul interior cu credința în Societate, cu solidaritatea, cu credința în religia Umanității. La Conventul de la Lausanne, din 1877, Marele Orient al Franței a suprimat necesitatea referinței la credința în Dumnezeu și în nemurirea sufletului. Prin crearea, în 1913, a Marii Loji Naționale a Franței, se revine la masoneria tradițională. Louis Arnolphe scrie despre construcția unui edificiu moral și spiritual (masoneria) și construcția unui edificiu social și materialist (sociologia); primul edificiu este de tip medieval, artizanal și manual, făcut din pietre brute individuale care se șlefuiesc, al doilea este construit din pietre prefabricate în mod automat, în manieră industrială. „Diferența între cele două edificii este deci materialul (pietre brute șlefuite manual contra cărămizilor industriale), modul de construcție (artizanal sau automatic) și rezultatul (un frumos zid medieval contra unui zid de cărămidă modernă, neted și fără suflet). Primul se bazează pe viața individuală, interpretată ca o piatră originală cu asperități asupra cărora se lucrează, care trebuie să se construiască ca o operă de artă după particularitățile și voința sa, în timp ce celălalt se bazează pe viața colectivă normată care se limitează la conformisme”, susține autorul francez.
Într-o primă etapă, Revoluția Franceză a redus societatea la o „pulbere inconsistentă de indivizi” (Durkheim) „egoiști, izolați și fără repere” (Arnolphe). Lumea modernă a fost mult timp sub semnul dezvrăjirii, al dezrădăcinării de valorile tradiționale, așezând întreaga existență sub semnul științei, al rațiunii. Jules Boucher denunță în Simbolurile francmasoneriei stăpânirea absolută a rațiunii: „A fi inițiat înseamnă a avea puterea să spargi carcasa mentală, adică să scapi de limitarea rațiunii pentru a păși dincolo, în transcendent. […] Ar trebui cercetate limitele impuse de folosirea termenului «raționalism». Raționalistul (lat. ratio, «rațiune, minte» refuză să ia în considerare orice îi depășește înțelegerea. Dar, astfel, cunoașterea și viziunea lui despre lume riscă să exprime doar anvergura propriei inteligențe și intuiții.” Prima consecință a raționalismului steril a fost punerea în cauză a cunoașterii tradiționale a omului. Pentru René Guénon, domnia modernității și a științelor sociale este primatul cantitativului asupra calitativului (valoarea absolută a ființelor, natura lor individuală). Urmărind și ideile radicale ale lui Rudolf Steiner, Louis Arnolphe nuanțează asupra descoperirilor moderne, asupra ameliorării vieții economice și materiale a lumii contemporane. Un pesimist ar spune că dobândind formele moderne ale civilizației plătim pierderea corespondentă în cunoștințele superioare, în viața spirituală. „Domnia științei, adică a modernității, corespunde trecerii de la gândirea analogică (bazată pe raporturi alegorice și simbolism) tradițională la gândirea analitică (matematică, rece, calculată) rațională. În termeni sociologici, această trecere este caracterizată prin cea de la alchimie la chimie, de la astrologie la astronomie și de la fiziologie la medicină, și este interpretată ca o «dezvrăjire a lumii» despre care vorbește sociologul german Max Weber, caracteristică epocii moderne”, afirmă Louis Arnolphe. Același fenomen era descris și de Mircea Eliade când vorbea despre „istoria lentei desacralizări a locuirii umane” sau despre „omul profan” caracteristic Occidentului modern, un om pentru care universul nu este un cosmos.
Cum poate fi regăsit sensul naturii umane?, se întreabă Louis Arnolphe; Karl Marx regăsea natura omului în muncă, dar munca în societatea modernă este una desacralizată, abandonată mașinismului. Muncitorul este un anonim al cărui produs nu poartă semnul individualității. Unii cercetători au căutat să treacă dincolo de degenerescența activității pur mecanice, lipsită de orice aptitudine spirituală sau interioară, îndemnând lucrătorii de azi să nu risipească nici arta și nici frumusețea: „Numai așa munca nu e trăită ca o părere de rău, ca o corvoadă, ca o obligație ori ca un chin fără sfârșit, ci ca o alegere liberă de a exercita propria acțiune în scopul desăvârșirii personale ca sub imboldul unei voințe superioare. Astfel văzută, munca devine o misiune sacră, o îndatorire trăită ca adecvare, ca plăcere chiar”, scrie Irène Mainguy în cartea Simbolurile masoneriei în mileniul III. Esența naturii umane este un subiect viu disputat de multiple discipline, materialiste, profane sau sacre. John Ruskin crede că soluția adevărului este cea a inimii și folosește ca argument piesele lui Shakespeare care au impresionat nu atât prin subiecte, ci mai curând prin descrierea inimii umane care a fost aceeași în toate epocile. Pe aceeași cale a inimii, René Schwaller de Lubicz prezintă intrarea în esoterism, care este „aspectul spiritual al Lumii, inaccesibil inteligenței cerebrale”. Inteligența inimii, formulare împrumutată de la vechii egipteni, este cea care permite a trece dincolo de condiția limitării noastre animale; tot inteligența inimii este cea care descifrează simbolismul și corespondența între ordinile realității. Omul depășește astfel materialitatea lumii pentru a intra în domeniul esoterismului; în acest punct al discuției, Louis Arnolphe este tranșant: „Singura soluție salvatoare se găsește deci în inițierea masonică tradițională”.
La ce bun să definești inițierea pentru un public care a trăit-o deja?, întreabă Louis Arnolphe , adăugând că nu este suficient să fi trăit inițierea pentru a-i sesiza întreaga semnificație; de aceea nu este lipsit de folos să revenim asupra principiilor și consecințelor inițierii pentru că ne deschide asupra unei noi realități. Inițierea tradițională este descrisă de René Guénon ca „a doua naștere” pentru care persoana „calificată” poartă în ea posibilitățile care urmează să fie dezvoltate; Guénon precizează că „depozitarii cunoașterii inițiatice nu o pot comunica într-o manieră mai mult sau mai puțin comparabilă cu aceea în care un profesor, în învățământul profan, comunică elevilor săi formule livrești.” Inițierea „este esențialmente transmiterea unei influențe spirituale”, notează același teoretician al formelor tradiționale care dăinuie încă în Occident, deși Mircea Eliade considera că inițierea este practic inexistentă în societatea occidentală a zilelor noastre din cauza domniei raționalismului exacerbat. Inițierea deschide ființa umană către o altă dimensiune, inițierea echivalând cu „o mutație ontologică a regimului existențial”. Momentul central al inițierii, scrie Mircea Eliade, „este reprezentat de ceremonia care simbolizează moartea neofitului și întoarcerea sa printre cei vii ca om nou, asumând un alt fel de a fi.” Cum ar spune Irène Mainguy, într-o altă manieră, noul inițiat se retrage din lumea profană, corporală și materială, pentru a renaște spiritual: „A fi inițiat înseamnă a renaște într-alt fel pentru sine însuși. Inițierea corespunde unui proces voluntar de retragere din lumea profană. Din lumea haotică, din materie, pentru a primi, prin intermediul unui lanț neîntrerupt de transmiteri, influența spirituală.”
Prima probă a inițierii masonice este proba pământului și are loc în Cabinetul de reflecție acolo unde candidatul se pregătește pentru a găsi piatra filosofală, unde învață a muri redactând testamentul filosofic și spiritual. Figura simbolică a filosofului profan care meditează asupra morții este cea a lui Faust, eroul lui Goethe. Citise toate cărțile, se consacrase filosofiei și nu a găsit nimic altceva decât o ultimă reflecție asupra morții, atitudine pe care Louis Arnolphe o apropie de cea a lui Stéphane Mallarmé, din „Briză marină” : „Mâhnită-i toată carnea iar cărțile, citite.” Deși la sfârșitul ceremoniei de inițiere testamentul filosofic, conținând ultimele gânduri ale profanului, este dat flăcărilor purificatoare, gândurile profanului și moartea sa simbolică vor stărui pe întreg parcursul masonic al noului inițiat. Mori și devino! era unul dintre celebrele și enigmaticele îndemnuri ale lui Goethe, a ști să mori fiind supremul secret al tuturor inițierilor.
Pe urmele lui René Guénon, Irene Mainguy consideră că „inițierea are o vocație universală, urmărind să înlesnească posibilitățile de realizare a oricărei ființe, stăpânită de voința de-a lucra la dezvoltarea armonioasă a înzestrării sale fizice, psihice și spirituale.” Prin inițiere, masoneria se situează pe un plan de autentică spiritualitate, de ascensiune către un stadiu nou, către un ideal pe care „domnia cantității” nu l-a putut șterge. Având călăuze pe Mircea Eliade, René Guénon, Irène Mainguy, Oswald Wirth sau C.G. Jung, Louis Arnolphe scrie o captivantă pledoarie pentru inițiere, pentru inițierea trăită, nu livrescă!, adresându-se unei lumi tot mai îndepărtată de Tradiție și de spiritualitate.
Taguri: Louis Arnolphe, Maison de Vie, masonerie, tradiţie