De-a lungul anilor consacrați explorării vastului domeniu al științei religiilor, Mircea Eliade a descoperit două tipuri de oameni: pe de o parte, homo religiosus cu universul său spiritual, omul care crede în realitatea absolută, sacrul, și care asumă în lume un mod de existență specifică; pe de altă parte, a întâlnit omul areligios, cel care refuză transcendența și se îndoiește de sensul existenței. Studiind omul religios, Mircea Eliade a căutat să înțeleagă acest om în totalitatea condiției umane asumate și trăite. Explorarea condiției religioase l-a condus către religiile popoarelor arhaice și a populațiilor cu tradiții orale, care nu au consemnat în scris mărturiile trăirilor lor religioase. Prin cercetările lui Eliade, istoria religiilor studia omul în totalitatea sa, misiune în care istoricul religiilor a folosit trei căi: istoria, fenomenologia, hermeneutica. Orice experiență religioasă se situează într-un context istoric, social și cultural determinat; de aceea, mai întâi se reconstituie istoria formelor religioase, sursele documentare fiind izvoare importante, fie ele texte, monumente, inscripții, tradiții orale. Pentru Mircea Eliade, fenomenul religios nu există în stare pură, fiecare fenomen religios fiind un eveniment al istoriei umane. Al doilea demers este cel al fenomenologului, fenomenul religios fiind abordat în propria modalitate, cea a sacrului. Eliade consideră optica evoluționistă aplicată formelor vieții religioase ca fiind inadecvată; el abordează fenomenul religios prin prisma hierofaniei, fiecare fenomen religios fiind un act de manifestare a sacrului. Cercetările lui Mircea Eliade au angajat și calea hermeneutică, cea care urmând calea comparativă explică mesajul fenomenului religios propunând o sinteză a faptelor religioase, o deschidere a orizontului cultural către sacru, simbol și mit. Mircea Eliade a căutat și descoperit articulații fundamentale și corespondențe ale universului omului religios; stă mărturie vasta sa operă din care amintim: Yoga. Eseu despre originile misticii indiene; Tratat de istorie a religiilor; Mitul eternei reîntoarceri; Imagini și simboluri; Sacrul și profanul; Mituri, vise și mistere; Aspecte ale mitului; De la Zalmoxis la Genghis-Han; Istoria credințelor și ideilor religioase. De curând cărților semnate de Mircea Eliade și traduse în limba română li s-a mai adăugat una: Ocultism, vrăjitorie și mode culturale. Eseuri de religie comparată, traducere din limba engleză de Elena Bortă, București, Editura Trei, Colecția „Misterele inconștientului colectiv”, colecție coordonată de Silviu Dragomir, 2022, 208 p.
După ce decenii la rând Mircea Eliade își obișnuise cititorii cu studii despre istoria religiilor, despre determinările lui homo religiosus în diferite spații, în diferite timpuri, trecerea la studierea modelor culturale, a vrăjitoriei, esoterismului și ocultismului este cel puțin surprinzătoare. Oricine se întreabă ce are de spus un istoric al religiilor despre lumea în care trăiește, ce poate oferi unui istoric al religiilor lectura unei opere literare. Numai un istoric al religiilor poate descoperi o semnificație secretă, care scapă înțelesului comun, a unei creații culturale, a unei nebănuite analogii între romanul Ulysses al lui James Joyce și anumite mituri australiene: „un istoric al religiilor știe că peregrinările și performanțele obositoare ale strămoșilor mitici dezvăluie australianului o istorie magnifică în care este implicat existențial – lucru care poate fi spus și despre călătoria aparent anostă și banală a lui Leopold Bloom în orașul natal.” Această observație îl apropie pe istoricul religiilor de modele culturale, care sunt populare, larg răspândite, dar sunt departe de a putea fi catalogate ca fiind frivole, pentru că „unele mode culturale sunt extrem de semnificative pentru un istoric al religiilor. Popularitatea lor, în special în lumea intelectuală, trădează o parte din insatisfacțiile, imboldurile și nostalgiile omului occidental.” Mircea Eliade vorbește despre fapte, despre atracții care nu sunt la suprafață, ci trebuie căutate în profunzime, trebuie interpretate, oferind pilduitorul exemplu al amneziei marelui istoric Theodor Mommsen față de spațiul profan al Berlinului și incredibila anamneză a universului clasic greco-latin. Întâmplarea care îl ca erou pe ilustrul istoric german îi prilejuiește lui Mircea Eliade o interesantă incursiune privind modelul cosmologic al construirii orașului. Pentru omul arhaic a trăi în lume are valoare religioasă, pentru omul religios existând un spațiu sacru și mai multe spații care nu sunt sacre, experiența neomogenității fiind o experiență primordială, comparabilă cu întemeierea lumii. „Istoria Romei, ca și istoria altor orașe și popoare, începe cu întemeierea orașului, cu alte cuvinte, întemeierea este echivalentă cu o cosmogonie. Fiecare nou oraș reprezintă un nou început al lumii. […] Centrul Romei era un spațiu gol, mundus, punctul de comunicare între lumea terestră și regiunile subpământene”, scrie Mircea Eliade. Nu numai metropola, templul sau palatul sunt imago mundi, pentru societățile tradiționale simbolismul cosmologic regăsindu-se în fiecare casă, în însăși structura locuințelor obișnuite. Mircea Eliade observă că și în societățile moderne „stabilirea într-o casă nouă mai păstrează amintirea exuberanței festive care, cu mult timp în urmă, însoțea momentul de incipit vita nova.”
Cu siguranță puțini dintre cititorii lui Mircea Eliade s-ar fi așteptat ca istoricul religiilor să consacre studii unor subiecte cum ar fi ocultismul, esoterismul, vrăjitoria, considerate pe nedrept ca aparținând mai curând unor zone obscure, nesemnificative pentru ceea ce ține de teoretic. Interesul pentru ocultism și esoterism s-a accentuat începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deși cei doi termeni nu aveau sensuri unanim acceptate, fiind vorba despre domenii și practici diferite; în linii mari era vorba despre ceea ce trecea dincolo de cunoașterea comună. În Europa valul de interes pentru ocultism a fost generat de Alphonse-Louis Constant , cunoscut sub numele de Eliphas Lévi, ale cărui preocupări au fost continuate de Dr. Gerard Encause, cunoscut sub pseudonimul Papus, care pretindea că a fost inițiat de misteriosul personaj Don Martines de Pasqually și că era discipol al lui Louis-Claude de Saint-Martin, „filosoful necunoscut” care expunea etapele regenerării omului, și prin el a cosmosului, datorită pătrunderii misterelor naturii, ale lui Dumnezeu și ale omului. Prima generație de martiniști a fost ilustrată de Maurice Barrés, Paul Adam, Joseph Péladan, Stanislas de Guaita. Sfârșitul secolului al XIX-lea este marcat de interesul crescând al lumii literare europene pentru ocultism și esoterism, mărturie stând operele unor scriitori precum J.-K. Huysmans, William Butler Yeats, Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine, Lautreamont, Arthur Rimbaud. Ei urmau tradiția esoterică și teosofică ilustrată de Karl von Eckarthausen, Goethe, Herder, Schiller, Novalis, Charles Nodier sau de Balzac. Operele literare ale scriitorilor amintiți nu pot fi aduse la un numitor comun, dar toate reflectau prin temele lor „o speranță într-o renovatio personală sau colectivă – o restaurare mistică a demnității și puterilor originare ale omului.” La începutul secolului al XX-lea a apărut un curent care se opunea secularizării esoterismului; era vorba despre tradiționalism sau perenialism, numit astfel datorită importanței cruciale pe care o acorda noțiunii de Tradiție primordială.
Acest curent a fost inaugurat și promovat de René Guénon, un critic radical al esoterismului progresist, adaptat lumii moderne și individualismului acesteia: „Considerându-se un inițiat adevărat și vorbind în numele tradiției esoterice veritabile, Guenon a negat nu numai autenticitatea așa-zisului ocultism occidental modern, dar și capacitatea oricărui individ din Occident de a lua legătura cu o organizație esoterică autentică.” Pentru René Guénon esoterismul adevărat, prezent în inima tradițiilor, este deopotrivă cunoaștere pură și cale de acces către inițiere, către virtualitatea realizării spirituale. Printre personalitățile care au îmbrățișat tradiționalismul guénonian amintim pe Julius Evola, Frithjof Schuon, Ananda Coomaraswamy.
Esoterismul occidental este o tentativă de asumare a soluțiilor de continuitate în ordinea cunoașterii situându-se la interfața mai multor discipline; este o formă de gândire plastică îmbrățișând cunoștințele oficiale și pe cele ale Tradiției, o formă de gândire care caută sensul cosmic al tuturor lucrurilor. Este o formă de gândire care funcționează pe polisemie, pe pluralitatea nivelurilor de realitate, și este prin natura ei transdisciplinară. Este ceea ce argumentează Mircea Eliade în întreaga sa operă care deschide omului perspectiva experienței absolutului.
Taguri: esoterism, Mircea Eliade, ocultism, René Guénon