Personalitate emblematică a „stoicismului imperial”, Epictet, sclavul filosof, s-a născut în orașul Hierapolis, în Frigia, în jurul anului 50 d. Hr. Epictet a fost sclav, în copilărie fiind în slujba unui libert al lui Nero, Epaphrosius, al cărui nume va fi deseori amintit de Epictet în Conversații; după unele surse antice, infirmitatea lui Epictet a fost cauzată de cruzimea stăpânului său, știindu-se că în lumea antică stăpânii de sclavi pricinuiau acestora suferințe fizice. Se spune că torturându-l, până la ruperea piciorului, Epaphrosius încerca să-l scoată pe Epictet din starea de impasibilitate; este mărturia lui Celsus, relatată de Origen în Contra lui Celsus. Ca și alți aristocrați romani, Epaphrosius dorea ca la curtea sa să aibă sclavi instruiți în disciplinele liberale, așa încât îi permite lui Epictet să urmeze la Roma lecțiile filosofului stoic Musonius Rufus. Cavaler roman, Musonius Rufus a fost un filosof stoic care a trăit în secolul I d.Cr., într-o vreme în care filosofia nu era bine văzută de împărații Romei. Musonius Rufus a fost exilat de Nero, în contextul pedepsirii celor care ar fi pus la cale complotul împotriva lui Nero. Atunci Seneca, dar și nepotul său, Lucan, au fost condamnați la moarte, în vreme ce Musonius Rufus a fost exilat pe insula Gyaros; adevăratul motiv pentru condamnarea lui Rufus se pare că a fost faptul că „prin învățăturile filosofiei întreținea pasiunile tinerilor”, după cum spunea Tacitus. A fost rechemat la Roma de împăratul Galba, din nou exilat sub Vespasian, rechemat de Titus. S-a ocupat în cursurile sale îndeosebi de logică și de morală, printre cursanții săi numărându-se Epictet și Dion Hrisostomos, ecourile cursurilor sale regăsindu-se în scrierile lui Aulus Gellius, Stobaeus și în Pedagogul lui Clement Alexandrinul. Întâlnirea lui Musonius Rufus cu Epictet s-a petrecut, la Roma, când discipolul avea în jur de 19 ani. Nu se cunosc prea multe despre învățăturile lui Rufus, în afara celor consemnate în Diatribe, o culegere scrisă de un discipol, Lucius. După câțiva ani petrecuți la Roma, unde își deschisese propria școală de filosofie, Epictet este exilat de împăratul Domițian, motiv pentru care se stabilește definitiv la Nicopolis, port în Epir. Ca și maestru său, Epictet nu a scris nimic, textele sale fiind în cea mai mare parte opera transcrierilor făcute de Arrianus. Toate scrierile au fost de curând traduse în limba română: Epictet, Opera omnia. Conversații; Manualul; Fragmente; Gnomologion, traducere, studiu introductiv, repere cronologice, note și indici de Cristian Bejan, Iași, Editura Polirom, 2022, 632 p.
Deși nu se știu prea multe despre opera lui Musonius Rufus, un fapt este sigur: a convertit către filosofie pe mulți dintre cei care audiau cursurile sale, lăsând o puternică impresie asupra auditoriului, lecțiile maestrului având un farmec de neegalat; iată ce spune Epictet: „el vorbea astfel încât fiecare dintre noi, așezat lângă el, își imagina că cineva îi dezvăluise la un moment dat slăbiciunile noastre; astfel el atingea situația noastră reală, astfel el punea înaintea ochilor fiecăruia defectele sale.” La rândul său, Epictet a creat o școală de mare succes, de vreme ce printre cei care l-au audiat și apreciat s-a numărat și împăratul Hadrian. Tot ceea ce știm astăzi despre opera filosofică și morală a lui Epictet datorăm discipolului său Arrianus din Nicomedia care a exercitat înalte funcții militare și politice în timpul împăraților romani Traian și Hadrian. Arrianus avea și o solidă educație literară pe care a ținut să o completeze cu studierea filosofiei stoice, motiv pentru care a luat drumul Greciei, devenind discipol al lui Epictet și consemnând în abundente note ceea ce aveau să devină Conversațiile și Manualul, singurele urme scrise ale învățăturii lui Epictet. Modelul intelectual al lui Arrianus a fost Xenofon, care în Convorbiri memorabile păstrează vie amintirea autenticului Socrate. În deschiderea Conversațiilor, Arrianus îi scrie câteva rânduri lui Lucius Gellius: „Eu nu am compus discursurile lui Epictet așa cum s-ar putea compune astfel de scrieri și nici nu le-am publicat eu însumi; și, de fapt, afirm că nici nu le-am compus. Dar tot ce am auzit de la acesta, în timp ce vorbea, m-am străduit să transcriu, pe cât a fost posibil, cuvânt cu cuvânt, pentru a păstra cu grijă pentru mine pe viitor amintirea modului său de a gândi și a felului său deschis de a vorbi.”
Când școala lui Epictet atingea apogeul, în primele decenii ale celui de-al doilea secol d.Cr., trecuseră deja patru secole de când Zenon pusese bazele doctrinei stoice; în tot acest timp școala stoică a evoluat sub influența altor școli filosofice, fără a-și schimba dogmele fundamentale. Una dintre constantele filosofiei stoice este delimitarea sferei noastre de libertate, de autonomie, delimitând ceea ce depinde de noi de ceea ce nu depinde de noi. Ceea ce depinde de noi sunt actele sufletului, căci putem să le alegem liber. Sufletul este principiul director, în acest principiu director situându-se libertatea și adevăratul eu. Trei activități fundamentale sunt atributul sufletului; primind imagini care provin din senzațiile corpului, sufletul dă naștere unui discurs interior, unei judecăți de valoare. Dorința rezultă din discursul interior. Omul nu trebuie să dorească un lucru decât dacă acel lucru este bun; stoicii acceptau numai reprezentările pe care le considerau comprehensive: „Cum ne antrenăm pentru a face față întrebărilor sofiștilor, va trebui să ne antrenăm în fiecare zi pentru a face față reprezentărilor, căci ele ne pun întrebări. [..] «Caesar l-a condamnat.» Acest lucru nu depinde de alegerea deliberată, nu este un rău.
Dacă ne obișnuim astfel, vom face progrese, căci nu ne vom da niciodată asentimentul alteia decât celei care se dovedește a fi o reprezentare comprehensivă”, susține Epictet în Conversații. Al doilea domeniu de exercițiu este cel al impulsurilor spre acțiune, domeniul acțiunilor apropriate naturii noastre raționale, acțiuni care privesc lucruri care nu depind de noi dar care corespund instinctului de conservare de natură rațională; orientate exclusiv către celălalt, aceste acțiuni trebuie sa fie ghidate de intenția de fi în slujba comunității umane, în slujba dreptății. Al treilea domeniu de exercițiu este cel al asentimentului; în opinia lui Epictet trebuie criticată orice reprezentare care adaugă ceva subiectiv acolo unde reprezentarea este obiectivă și adecvată realității: „A treia temă privește asentimentele, lucrurile care conving și atrag. Căci, după cum spunea Socrate că nu trebuie să trăim fără să ne supunem viața unui examen, la fel nu trebuie să acceptăm o reprezentare necercetată.”
În formarea filosofului, prima parte a învățăturii teoretice va fi fizica, a doua va fi etica, iar a treia logica, dar acestea nu se reduc la discurs, ci sunt trăite; filosofia este o conduită de viață, și este indisolubil logică, etică, fizică. Aceste exerciții erau desemnate de Epictet prin termenul topos, folosit în mod tradițional de stoici pentru a numi părțile filosofiei. Când vorbesc de părțile discursului filosofic, susține Pierre Hadot, stoicii înțeleg cuvântul topos în sens retoric și dialectic, adică o chestiune generală pusă în discuție. Așadar, pentru Epictet topos desemnează trei exerciții trăite care sunt punerea în practică a discursului filosofic, ceea ce s-ar putea traduce prin „temă de exercițiu”. Cei trei topoi ai lui Epictet sunt deopotrivă teme de exercițiu intelectual, care corespund celor trei parți ale discursului filosofic, și trei teme de exercițiu trăit, care pun în aplicare, în domeniul vieții, principiile formulate de discursul filosofic, scrie eminentul istoric al filosofiei antice, Pierre Hadot. Pentru Epictet disciplina judecății și asentimentului corespunde părții logice a filosofiei, iar disciplina impulsului părții etice a filosofiei; el critică falșii filosofi care se mărginesc la a citi discursuri teoretice asupra filosofiei („viața este plină de cu totul alte lucruri decât de cărți”) și dă acest exemplu: „Dacă citim tratatele Despre impuls, nu ca să știm ce se spune despre impuls, ci ca să ne dirijăm în mod corect impulsurile.”
Pentru Epictet filosofia este alegerea unui mod de a trăi căruia discursul filosofic îi va da apoi justificările și fundamentele teoretice. Majoritatea istoricilor filosofiei îi apreciază doctrina privitoare la cele trei teme de exercițiu prin care înțelege și discerne reprezentările: „Dar Zeul l-a introdus pe om în lume pentru a-l contempla pe el și creațiile sale, și nu numai pentru a le contempla, ci chiar pentru a le interpreta.” Opera lui Epictet este deopotrivă atrăgătoare și interesantă, admirabilă prin serenitatea tonului, prin formule sobre, dar nu seci, prin finețea observației și profunzimea reflecției, trăsături care au atras admirația lui Montaigne, Descartes, Pascal sau Kant, care au găsit în Conversații și în Manualul o strălucită pledoarie pentru libertatea interioară și coerența cu sine.
Taguri: Arrianus, Epictet, Musonius Rufus, stoicism