Muhyî al-Din Muhammad Ibn’Arabî (1165-1240), numit și „cel mai mare maestru”, provenea dintr-o ilustră familie originară din Yemen, dar stabilită în peninsula Iberică. Ibn’Arabî s-a născut în 1165, la Murcia, șapte ani mai târziu familia avea să se mute la Sevilla unde tatăl său, militar de carieră, intră în serviciul califului Yusuf. Copilăria lipsită de griji, așa cum o descriu notațiile autobiografice ale lui Ibn’Arabî, nu prevestea nimic despre vocația sa; îi plăcea să călărească, să meargă la vânătoare, să se joace de-a soldatul. Deseori în adolescență simțea prezența lui Dumnezeu și întorcea spatele lumii. O întâlnire vizionară, cea cu Isus, despre care spunea cu insistență că a fost primul său maestru, îl determină să abandoneze moștenirea paternă și fără a sta pe gânduri să se retragă departe de oameni și să se consacre ascezei și rugăciunii. Era perioada pe care avea să o numească „ignoranță”, un termen tehnic ce desemna perioada păgână.
La capătul perioadei de singurătate favorizată de înclinațiile sale mistice excepționale, timp alocat inițierii în toate disciplinele clasice ale islamului, Ibn’Arabî pornește, începând cu anul 1194, într-un pelerinaj sau „companionaj” în care își propune să întâlnească maeștri spirituali ai Spaniei musulmane. „Conversiunea” și intensitatea trăirilor au atras atenția unui prieten al tatălui său, nimeni altul decât vestitul filosof Averroes, la acea vreme mare judecător la Sevilla. Ibn’Arabî a declarat în numeroase rânduri în opera sa, că întreaga cunoaștere i-a fost comunicată fără un intermediar uman pe care să-l fi întâlnit fizic, dar amintește numele mai multor maeștri a căror învățătură a urmat-o: Uraynî, Qaysî; lucru foarte rar, printre maeștri săi s-au aflat și două femei: Fâtima, fiica lui al-Muthannâ din Sevilia, și Shams, numită și Mama săracilor. După numeroase călătorii în Spania și în nordul Africii, Ibn’Arabî se îndreaptă spre Mecca, după șederi la Cairo și Ierusalim. Văzând Ka’ba ca fiind „centrul universului” și punctul de joncțiune între lumea misterelor și lumea materială, Ibn’Arabî se consacră devoțiunii și exercițiilor spirituale, având deseori viziuni și vise mistice, „deschideri” sau „revelații” către o lume care i-a inspirat scrierea operei sale majore, la care a lucrat toată viața, al-Futuhât al-makkiyya (Deschideri către Mecca sau Revelații de la Mecca). A urmat învățământul în științele tradiționale al iranianului al-Din Abu Shajâ și al surorii acestuia, pe care el o numea „Maestra Arabiei”. Tot aici o va întâlni pe fiica lui al-Din, Nizâm, o femeie cu un rol decisiv în itinerariul său spiritual, pentru care va compune marele său poem de iubire, Interpreta dorințelor. Au urmat ani de pelerinaj mistic împreună cu Majd al-Dân Ishâq și fiul acestuia al-Dân Qunawî, care va deveni unul din marii săi discipoli și comentatori, pe care i-a însoțit până în Anatolia. Apoi Ibn’Arabî a călătorit între Konya, Bagdad, Cairo, Alep, Ierusalim, predicând și scriind. În jurul anului 1225 s-a stabilit la Damasc unde a continuat să scrie, la moartea sa discipolii apreciind că a scris în jur de 400 de lucrări, e drept unele având doar câteva pagini. O operă impresionantă. De curând au apărut câteva texte ale învățatului sufist reunite sub titlul Legea sacră și calea adevărului, traducere de Teodoru Ghiondea, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2022, 254 p. Tot la Herald au apărut și alte scrieri ale lui Ibn’Arabî: Iluminări; Cartea înțelepciunii; Doctrină și practică spirituală. Cartea recent apărută reunește patru texte care pentru ediția românească au fost traduse din limba franceză, din revista „Etudes traditionnelles”, și un text despre alchimie, Alchimia beatitudinii (Kîmîyâ al-Sa’âda); textele din „Etudes traditionnelles” au fost traduse în franceză de Mihail Vâlsan, un apropiat al lui René Guénon. În revista amintită, apărută între 1936 și 1992, cu o întrerupere în timpul războiului (1940-1945) au publicat printre alții: Jean Borella, Titus Burckhardt, René Guénon, Frithjof Schuon, Michel Vâlsan, Ananda Coomaraswamy, Jean Reyor.
Primele cărți, deși în manieră diferită, tratează noțiunea de om perfect; probabil ele au fost precedate de altele, de vreme ce în aceste lucrări amintește multe alte scrieri ale sale, în special vastul comentariu coranic care, la moartea sa, cum am amintit deja, era neterminat. Contemporanii săi au arătat că deseori Ibn’Arabî revenea asupra lucrărilor sale anterioare, încât este dificil a afirma cu dovezi că cineva a citit versiunea inițială a lucrărilor sale. Așadar este imposibil de determinat cu certitudine ordinea cronologică a redactării lor. Micul tratat cu numele de Învățătură despre riturile fundamentale în Islam cuprinde o suită de învățături ce privesc aspectele esoterice ale celor patru obligații fundamentale ale Islamului: rugăciunea rituală, dania legală, postirea și pelerinajul. Înțelegerea acestor patru obligații fundamentale nu dezvăluie taina, dar îl apropie pe credincios de înțelegerea simbolică, de ieșirea din întuneric la lumină, de pelerinajul conform formelor exterioare și de pelerinajul conform realităților interioare și tainice. Șarj’ah și Haqjqah sunt două noțiuni fundamentale; șarj’ah (legea sau calea generală) „este atașarea riguroasă la Servitute prin atribuirea actului ție”. Este calea pe care au adus-o trimișii lui Allah, dar și calea instituită prin inițiativă personală. „Haqîqah este ștergerea urmelor atributelor tale asupra ta prin Atributele Sale, căci El este Cel care acționează prin tine, în tine și din tine și nu tu”, scrie Ibn’Arabî pornind de la un verset din Coran. Câteva texte din scrierile Tasawwuf definesc funcțiunea Maestrului spiritual și raporturile acestuia cu discipolul; sunt necesare atitudini, conduite și purtări ale discipolului (murid), alungarea gândurilor rele, alegerea companiilor potrivite care să-l apropie de maestru (shaykh). În toate, discipolului i se cere perseverență, răbdare și credință: „Întoarce-te către Dumnezeu, imploră iertarea lui Dumnezeu și cere-I ca El să umple cu El Însuși interiorul tău și nu cu preocupări lumești, mai ales că erai preocupat de ceea ce lumea are mai rău.”
Alchimia a inspirat o practică prelungită în timp și o imensă literatură în lumea arabo-musulmană medievală. Originea și dezvoltările sale cele mai vechi sunt dificil de așezat în date cronologice stricte; într-o manieră reductivă se consideră că arabii au tradus texte alchimice elenistice, apoi le-au rescris sau au glosat pe marginea lor. În secolele VIII-IX s-au tradus numeroase texte din greacă, coptă și siriacă. Începuturile alchimiei arabe sunt situate fără teamă de a greși în timpul Omeiazilor, Khâlid ibn Yazîd, aflat în domiciliu forțat la Damasc, consacrându-se poeziei și alchimiei, scriind mai multe cărți despre Marea Operă. În deceniile care au urmat, în lumea arabă s-au afirmat prin învățăturile magistrale alchimice imamul Ja’far al-Sâdiq, ’Abd Allah al-Jaldakî, a cărui operă acoperă ansamblul științelor oculte, Ibn Umayl, protagonistul unei alchimii hermetiste cu tendințe spiritualiste, și cel mai mare alchimist de limbă arabă, Jâbir ibn Hayyân, autor al unei opere impresionante, corpusul jâbirian vehiculând nu numai un mare număr de operații materiale, ci de asemenea vaste speculații asupra originii lumii și asupra filosofiei, asupra raporturilor între regnurile mineral, vegetal și animal. În acest climat își arată preocupările de alchimie Ibn’Arabî pentru care „alchimia este știința care are ca obiect proporțiile și măsurile proprii tuturor [lucrurilor] celor care implică proporție și măsură în domeniul corpurilor fizice și al conceptelor metafizice, în ordinea sensibilă și în ordinea inteligibilă. Puterea sa suverană se află în transmutații, adică în schimbările de stare determinate în «Sura unică». Alchimia este o Știință naturală, spirituală, divină.” Probabil este una dintre cele mai frumoase și mai cuprinzătoare definiții ale Marii Opere. Scopul principal al alchimistului era de a obține Elixirul suprem (al-iksîr), uneori numit „Piatra”, acțiunea alchimiei constând în a produce o esență precum „aurul mineral”, fie a suprima un rău, cum face „aurul operei”. O pildă plină de tâlc este cea despre cei doi pelerini care doresc inițierea și care vor alege două căi diferite; unul este teoreticianul refractar, celălalt este adeptul profetului. Adeptul este primit de Adam, iar teoreticianul de entitatea spirituală a Lunii; Adam îl învață pe adept Numele divine, care este „elixirul gnosticilor”, lucruri pe care Luna este neputincioasă să i le reveleze teoreticianului, a cărui confuzie crește. Astfel, cei doi, adeptul și teoreticianul parcurg șapte ceruri care îi așază pe pragul lumii de dincolo, de unde încep înălțarea sufletelor și încercările lor, adeptul continuându-și ascensiunea, în vreme ce teoreticianul este împiedicat să meargă mai departe. Adeptul urmează itinerarul spiritual punctat de șapte stațiuni epifanice; în călătoria de întoarcere, adeptul călătorește cu Dumnezeu „urmând o altă cale”, despre care nu poate vorbi decât cel care a trăit el însuși experiența vizionară.
Doctrina lui Ibn’Arabî, deopotrivă religioasă, filosofică și mistică este dificil de definit în manieră precisă. Ea se bazează pe o teorie a Logosului care este Realitatea supremă, deopotrivă Dumnezeu și Univers. Opera sa și-a pus amprenta decisiv asupra spiritualității islamice, învățătura lui Ibn’Arabî având o puternică influență asupra gânditorilor mistici suniți și șiiți, influențând sufismul „popular”, ceea ce poate stârni o oarecare surprindere cu atât mai mult cu cât el nu avut discipoli numeroși, nici în timpul vieții, nici după moarte. Spre deosebire de mulți alți mari sfinți musulmani, Ibn’Arabî nu a fost la originea niciunei confrerii, nu a fost considerat părinte spiritual al vreunei „familii” care, din generație în generație, să-i transmită moștenirea; se spune că numeroși admiratori și comentatori ai operei sale au rămas necunoscuți, preferând să lucreze în umbră. Ibn’Arabî a fost omul paradoxurilor. Deși adânc ancorat în tradiție, întreaga sa operă fiind considerată o hermeneutică spirituală a Coranului și a tradiției profetice, este de o surprinzătoare originalitate. Mare metafizician al sufismului, Ibn’Arabî a teoretizat ca nimeni altul noțiunile, practicile și experiențele misticii musulmane.