Religia întreține raporturi complexe cu limbajul, scris sau vorbit; limbajul este deseori considerat deopotrivă insuficient și indispensabil răspândirii credinței în Dumnezeu. În cele trei religii monoteiste, creația este opera Cuvântului divin, profeții aducând oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. Totuși limbajul uman este tratat de multe ori cu suspiciune. Coexistă mai multe atitudini. Calea pozitivă este cea în care teologii și filosofii vorbesc despre univocitatea limbajului: Revelația vehiculată de limbajul uman are un sens clar și explicit și nu poate fi înțeleasă decât într-o manieră bine definită. Calea negativă, apofatică, ieșită din neoplatonism, consideră că limbajul este echivoc și nu reflectă decât imperfecțiunile realității divine. Dumnezeu nu poate fi descris decât în manieră negativă: a face vid în sine pentru ca Dumnezeu singur să rămână, ceea ce este incomparabil cu zgomotul produs de cuvântul uman. Cuvântul este înlocuit de experiența mistică, singura aptă să-l cunoască pe Dumnezeu. Calea anagogică, cultivată de sufismul poetic persan, consideră realitatea terestră ca metafore sau simboluri care trimit la lumea divină. In ciuda imperfecțiunilor sale, misticii au recurs la limbaj pentru a descrie experiența mistică, abundent descrisă cu ajutorul unor tipuri de discurs diferite: filosofic, teologic, simbolic, poetic. Printre aceste tipuri de discurs, poezia ocupă un loc distinct, datorat numeroaselor afinități cu mistica. Amândouă preferă simbolurile conceptualizării raționale, conținutul lor fiind mai mult emoțional decât factual. „Poezia și experiența mistică derivă amândouă din relațiile pe care mistica le întreține cu simbolurile tradiției sale religioase și cu mediul social și intelectual. Poezia este mai deschisă, mai polisemică, mai suplă decât limbajul rațional. Poezia este o ușă întredeschisă către Real, datorită caracterului magic și aluziv care transcende inadecvările cuvintelor. Limbajul poetic este un pod între lumea de aici și lumea celestă”, scrie Eve Feuillebois-Pierunek. În inima acestui limbaj, simbolul este cel care joacă un rol mediator, exprimând inexprimabilul, facilitând trecerea de la imaginar la realitatea ontologică. Simbolul, dincolo de semnificația imediată, comportă un sens secund care transfigurează realitatea, stabilind o relație între natura în care trăiește omul și cultura la care participă omul.
Literatura mistică persană s-a afirmat sub mai multe forme, una fiind cea a scrierilor de morală religioasă avându-l ca promotor pe Nașir Khusraw; o îmbinare între teologie, cosmologie și educație morală propune Sana’i în ale sale mathnawis, care au un conținut mai teoretic, adresându-se cu precădere intelectului. Sana’i s-a bucurat de succes în rândul unei mari părți a poeților importanți din secolul al XII-lea: Sayyid Hasan Ghaznawi, Anwari, Nizami Ganjawi, Jamal al-din Ișfahani. Născut în 1080, la Ghazna, într-o familie instruită și respectată, Sana’i a primit o bună educație, înglobând științele religioase, limba arabă, literatura. Era interesat de teologie, filosofie, sufism. Cunoaște succesul de la primele scrieri care oscilau între literatura hagiografică și cea panegirică, între omiletică și satiră. Vizitează câteva mari orașe, dar nu sunt atestări că ar fi făcut pelerinajul la Mecca; nu sunt dovezi nici asupra contactelor directe cu sufismul, descoperirea acestei forme de spiritualitate petrecându-se prin lecturi. O mare înrâurire asupra lui a avut Ala Simnani prin care a descoperit scrierile lui Abu Yusuf Hamadani, un recunoscut maestru sufist. În jurul anului 1126 revine la Ghazna și începe să scrie opera sa majoră, un manual de sufism și de morală, sub forma de mathnawi, Fakhri-nama sau Hadiqat al-haqiqa (Grădina adevărului). Recent a apărut în limba română cartea lui Sana’i Grădina tainică a adevărului, cuvânt înainte, introducere și note de James Stephenson, traducere și îngrijire ediție de Mariana Buruiană, Editura Herald, București, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2022, 202 p.
Hadiqat este o operă majoră care a exercitat o profundă influență asupra întregii literaturi persane religioase. Totuși, așa cum arată Jabre, opera lui Sana’i a fost judecată critic, uneori chiar cu asprime de unii cercetători al literaturii persane. Zarrinkub descria Hadiqat ca fiind „un lucru rece, uscat și plictisitor”; pentru Browne, Hadiqat era un poem mai mult moral decât mistic, scris într-un metru „puțin atrăgător și șchiop”; tot Browne susținea ca ar fi vorba de una dintre cărțile persane „cele mai plictisitoare, pline de anecdote fără sare și de truisme stupide”. Bertels și Rypka, în schimb, apreciau caracterul novator al acestui tip de poezie, iar Gore Ouseley scria că „Încă tânăr fiind, a devenit unul dintre cei mai învățați, devotați și desăvârșiți oameni din epoca pe care a onorat-o cu prezența sa. Laudele la adresa lui erau pe toate buzele; căci, la realizările lui în filosofia sufită, adăuga o inimă tandră și binevoitoare, maniere alese și un gust nobil pentru poezie.” În consecință, acest text fundamental a fost mult timp neglijat de cercetătorii moderni. Adevărat este că Hadiqat pune spinoase probleme filologice datorate redactării și multiplelor intervenții ale copiștilor și discipolilor lui Sana’i care au făcut aranjamente ale textului încât nu sunt două copii identice, după cum arată Abd al-Latif, cel care a întreprins o serioasă muncă de editare, într-o epocă în care interesul pentru opera literară a lui Sana’i era în plin avânt. Ediția lui al-Latif era însoțită de un amplu comentariu în care căuta să surprindă subtilitățile realităților prețioase adăpostite de grădina tainică. O altă dificultate pentru traducătorii moderni a venit din dificila scriere literară a lui Sana’i: Hadiqat este un poem de 11500 de versuri, fiecare rând constând în două emistihuri (fiecare dintre cele două jumătăți de vers, despărțite prin cezură). De aici și dificultatea traducerilor în limbi moderne. Ediția de față, în proză, în propoziții scurte, cuprinde a șasea parte din întreg.
Dincolo de comentarii răutăcioase, venite mai mult dinspre criticii și istoricii literari din epoca modernă, confrații persani i-au acordat un loc important printre creatorii de poezie de inspirație spirituală, Sana’i fiind primul poet sufist care a folosit diverse stiluri de poezie pentru a transmite concepte filosofice. A fost primul care a creat o operă esențial poetică de inspirație spirituală, câștigându-și binemeritat locul în marele trio al maeștrilor sufi: Sana’i, Attar, Jalalu’d-Din Rumi, acesta din urmă scriind într-un poem: „Am părăsit fiertura când încă sta pe foc,/Ca să ascult povestea întreagă a Înțeleptului din Ghazna.” Hadiqat începe cu un cuvânt de laudă despre Dumnezeu: „El din nimic te-a creat pe tine; tu nu valorai nimic și El te-a ridicat. Nici o minte nu poate atinge înțelegerea felului Său de a fi; rațiunea și sufletul nu cunosc perfecțiunea Sa. Inteligența este orbită de măreția Sa, ochiul sufletului pălește în fața perfecțiunii Sale. Inteligența Primordială e un produs al naturii Sale, pe aceasta a recunoscut-o ca pe o știință despre Sine Însuși.” Cum ar putea omul să cunoască Divinitatea?, se întreabă Sana’i. Sigur că tot ceea ce oferă rațiunea, gândirea, simțurile sau închipuirea nu este decât uimire, confuzie și neputința de a înțelege. „Oamenii nu cunosc Esența Divină; aici filosofii nu pot intra”, scrie Sana’i pentru care poezia, pe care a slujit-o cu atâta talent, era totuși numai o palidă reflectare a Revelației. El distingea trei categorii de persoane în funcție de apropierea lor față de Dumnezeu și profunzimea înțelegerii lor a Cuvântului divin: profeții care au acces la Esență; prietenii lui Dumnezeu a căror înțelegere a Cuvântului era parțială; poeții avea acces la Cuvântul lui Dumnezeu, dar din spatele unui văl. Profeții și prietenii primesc cunoașterea Revelației prin mistere, în vreme ce poeții exprimă conținutul credinței prin simboluri. De aceea Hadiqat abundă în povești pline de tâlc, în alegorii, în parabole, căi care pentru Sana’i sunt mai potrivite exprimării experienței umane a divinului.
Cercetătorii literari au subliniat abundența și sofisticarea poeziei religioase și mistice în lumea persană, și răspândirea ei mai restrânsă în aria culturală arabă; erau civilizații care îndrăgeau literatura și împărtășeau aceeași spiritualitate. Islamul s-a pronunțat împotriva asimilării Revelației cu inspirația acordată poeților. Poezia era considerată o rivală a Cuvântului coranic, ceea ce a dus la „închiderea” poeziei în norme de conținut și formă. În Islam versificația era considerată un artificiu uman, un anti-limbaj coranic, de aceea islamul a arătat puțin interes pentru poezie. Nu la fel au sta lucrurile în Persia unde în secolele X și XI poezia fusese ridicată la statutul de limbă religioasă. În această limbă erau traduse comentariile la Coran și manualele de sufism, pentru a face astfel accesibile subtilitățile islamului. Sana’i a jucat un rol important revendicând egalitatea celor două limbi, arabă și persană, linie pe care au urmat-o și poeții mistici de mai târziu. Sana’i a mai făcut o afirmație revoluționară: primatul sensului asupra formei, a „pulpei” conținutului asupra „învelișului” cuvintelor. Conținuturile religioase erau relativ marginale în poezie, apărând doar acolo unde un mecena comanda poezie religioasă. În privința genurilor și formelor poetice, Sana’i a cultivat mathnawi (poeme mai structurate care exprimau „teologia” mistică), qasida (elogiu și satiră, înțelepciune, iubire), ghazal (iubirea profană și iubirea mistică).
Sana’i și-a început cariera poetică la curtea regilor ghaznavizi pentru ca întâlnirea cu un mistic să-l impresioneze profund, să-l facă să renunțe la viața de curte și să se dedice credinței, ascezei și existenței mistice, creând opere de profundă originalitate: Dîvân, Hadiqat al-Haqiqah, Tarîk at-Tahaqîq, Sayr al-’Ibâd, Iskqnâma. Un singur vers din Hadiqa dă seamă de frumusețea versurilor lui Sana’i, de înalta lor spiritualitate: „Am spus un enunț care e operă întreagă;/Am rostit o frază care este un dîwân complet.”