Christian MONTÉSINOS: O lume fără mistere este teribil de plictisitoare

A lucrat alături de profesorul Jean Martin la laboratorul de chimie minerală de la Nancy, a făcut cercetări de chimie minerală şi de toxicologie. A fondat un ONG specializat în asistenţa medicală în spitalele din zonele de conflict. În 1996 a fondat un laborator de analiză a materialelor ( analize fizice prin difracţia razelor X, infra roşu, microscopie electronică). În ultimii ani, Christian Montésinos s-a consacrat scrisului, cercetărilor istorice în domeniul simbolismului şi religiilor; este ghid pentru vizitatorii locurilor sacre şi conferenţiar pentru cercuri de filosofi, istorici, oameni preocupaţi de istoria antică, simbolismul esoteric, arta şi simbolismul religios. Christian Montésinos a publicat studii în revista „Cahiers Villard de Honnecourt” şi este autorul mai multor volume: François des cités, Prix de la découverte, Editions Le Soutien par le livre, 1990; Dictionnaire raisonné de l’alchimie et des alchimistes, Editions de la Hutte, 2010; Eléments de mythologie sacrée aux XII et XIII siècles en France, Editions de la Hutte, 2011; Les Symboles étranges des cathédrales et basiliques de France, Editions de la Hutte, 2012.

Alchimia propune o viziune simbolică a cunoaşterii

Bogdan Mihai MANDACHE: – Sînteţi autorul unui amplu dicţionar despre alchimie şi alchimişti. Alchimia este o disciplină al cărei obiect este studiul materiei şi al transformărilor ei. De ce este alchimia considerată o ştiinţă misterioasă, curioasă?

Christian MONTESINOS: – Un mare număr din trăsăturile sale contribuie la această aură esoterică. Dacă este un domeniu misterios pentru profani, acesta este cel al alchimiei. Piatra filosofală i-a făcut pe mulţi să viseze, fie ei călugări, prinţi, bogaţi sau săraci, ignoranţi sau savanţi. Sînt foarte numeroşi cei care au crezut că deţin marele secret ascuns în biblioteci pe care le credeau secrete…Dacă există o ştiinţă misterioasă, aceasta este alchimia. Această ştiinţă va atrage numeroşi oameni, fie ei oameni ai bisericii, medici, jurişti, filosofi, bogaţi sau săraci, celebri sau necunoscuţi, această atracţie fiind unul din primele mistere ale alchimiei. Chiar şi în zilele noastre, numărul discipolilor săi, deşi sînt discreţi, este totdeauna mare. În 1906 a apărut catalogul lui Ferguson, lista parţială a 1179 de autori şi 4678 de cărţi. Munca sa este incompletă şi este suficient a examina atent culegerile de tratate alchimice şi numele autorilor pentru a vedea cîţi lipsesc. Dacă la aceasta adăugăm manuscrisele şi tratatele anonime, lista capătă proporţii. Un catalog al autorilor moderni recenzează mai mult de 1000 de autori care trebuie adăugaţi celor precedenţi. Cifra de 100000 de tratate şi studii nu este supraestimată!

Cum se explică o asemenea proliferare, o asemenea atracţie? Care sînt secretele prin care această disciplină poate atrage atît de mulţi oameni şi pentru ce atît de mulţi oameni i-au consacrat întreaga viaţă? Este vorba aici de a fabrica aurul? Este vorba de a obţine viaţa veşnică? De a poseda noi puteri? Alchimia interpelează ceea ce este curios. Dincolo de aur, ea exercită puterea sa fascinînd pentru că deschide porţile Naturii în întregime şi propune o viziune universală şi simbolică a cunoaşterii. Nu pot aici decît să-l citez pe Magophon, unul din numele de împrumut ale marelui erudit care a fost librarul parizian Pierre Dujols: „Ea este ştiinţa ocultă în întregime, arcana universală, pecetea absolutului, resortul magic al religiilor, iată pentru ce a fost numită Arta Sacerdotală sau Sacră”.

Trei motive contribuie la această aură de mister. Primul ţine de înseşi originile sale, al doilea de limbajul său simbolic, al treilea de promisiunile pe care le lasă se se întrevadă. Alchimia a fost totdeauna înconjurată de mistere, şi aceasta chiar de la originile sale. Textele cele mai vechi au apărut în Alexandria, şi au fost redactate în greacă. Ele se inspiră din documente egiptene care erau rezervate castelor religioase, şi care descriau, printre altele, mijloacele de face aur, adică, în Egiptul antic, procedeele pentru a obţine culori aurite destinate ornamentului templelor. Aceste texte vorbeau în egală măsură de secretul tincturilor şi al parfumurilor. Toate aceste produse erau necesare practicării cultului. Membrii clerului egiptean formau o castă care se bucura de mari privilegii, printre care cele de a fabrica substanţe necesare prcaticării cultului. Cu fuziunea greco-egipteană care se petrece la Alexandria, cu influenţa sistemelor gîndirii gnostice, apare o doctrină nouă care amestecă religia antică, gîndirea greacă, procedeele tehnice, totul reclamîndu-se din ştiinţe anterioare şi rezervate unei elite.

– Vă rog să faceţi cîteva remarci asupra istoriei şi surselor alchimiei.

– Cînd marele chimist Marcelin Berthelot publica a sa Collection des anciens alchimistes grecs, un studiu asupra manuscriselor şi papirusurilor redactate în greacă, el voia să arate starea concepţiilor de acum mai bine de două mii de ani. Ceea ce a făcut Berthelot era o muncă ştiinţifică care este totdeauna citată, dar titlul nu lăsa cu nimic să se vadă că aceste texte erau mai mult simbolice şi religioase decît raţionale. Aceşti vechi alchimişti „greci” erau în cea mai mare parte alexandrini, şi nuanţa trebuie păstrată. Berthelot căuta urmele tehnicilor vechi, cum erau cele ale distilării şi bain-marie, pentru a nu le cita decît pe cele mai cunoscute şi care apăruseră în Egipt. „Grecii” noştri erau greci doar prin limba vorbită, ei se înscriseseră în marea tradiţie gnostică alexandrină, chiar dacă mulţi dintre ei erau bizantini. Înaintea lui Berthelot, Dom Pernety a scris o lucrare intitulată Dictionnaire mytho-hermétique, ca şi o interpretare alchimică a mitologiei: Les Fables grecques et egyptiennes dévoilées. Pernety nu făcea decît să reia texte anterioare; el se inspira din diferiţi autori, cum ar fi Petrus Bonus care încă din secolul al XIV-lea interpreta mitologia greacă într-un sens alchimic, sau din lucrările abatelui Banier care care redactase La mythologie et les fables expliquées par l’histoire (1738-1740). Toate aceste lucrări, mai mult sau mai puţin erudite, neglijează totuşi un aspect esenţial al ştiinţei hermetice alexandrine, intimul său caracter religios şi gnostic, şi chiar dacă Berthelot îl menţionează, el îi omite natura profundă. Concepţiile alchimiştilor alexandrini erau foarte departe de chimia sfîrşitului de secol XIX şi deopotrivă de ceea ce noi numim în mod fals alchimie şi care ar merita să fie clasată în filosofiile hermetice.

Această ştiinţă hermetică a văzut lumina zilei în Egipt şi mai precis în Alexandria. Numeroase fapte şi circumstanţe desemnează acest oraş drept leagăn al alchimiei. Acest oraş a fost marea răscruce a ideilor, ştiinţelor, religiilor şi filosofiilor antichităţii. Aici a avut loc o fuziune între concepţiile greceşti venite dinspre mitologie, Egipt, evrei, Persia, Fenicia, primii creştini şi apoi Roma. Cea mai mare parte a tratatelor pe care le avem sub formă de manuscrise sînt din acea epocă, aşa cum sînt cele numite de la Leyda, şi care au fost descoperite la Theba. Mai tîrziu, pe urmele gnosticilor, Părinţii Bisericii, apoi marii teologi au abordat alchimia din perspectiva creştinismului. Oameni precum Raymundus Lullus, Albert cel Mare şi Toma de Aquino au contribuit la a da contur la ceea ce s-a numit o alchimie creştină. Problema unicităţii alchimiei este o falsă problemă. Este suficient a ne raporta la multiplicitatea surselor şi tendinţelor pentru a ne convinge de aceasta. Lucrul este evident dacă ne referim la calitatea alchimică sau nu a unui foarte mare număr de personaje sau de autori.

Alchimia spirituală este totdeauna vie

– Putem vorbi de curente diferite în alchimie? Se cunoaşte bine faptul că în Renaştere a existat un interes aparte pentru alchimie. Care a fost motivul acestei preocupări?

– Alchimia nu este o ştiinţă cu hotare bine trasate. Dimpotrivă, ea atinge totul, dar alchimia este incapabilă să se definească. Gnostici, chimişti, rozicrucieni, masoni, creştini, paleologi, arheologi, istorici ai artei, psihanalişti, artişti, toţi se inspiră de aici uneori fără să o ştie. Cea mai bună definiţie pe care o avem rămîne în opinia mea, cea pe care a dat-o Dujols: alchimia este „arta sacerdotală în întregime”, incluzînd toate tradiţiile şi misterele prezente şi trecute fără a răspunde întrebării fundamentale. Este un mod de a privi lumea? Atunci fiecare o priveşte cu ochii săi, cu achiziţiile sale culturale şi privirile nu vor vedea acelaşi lucru. Este aceasta o filosofie, aşa cum titlul multor tratate ar lăsa să se vadă? Este o filosofie care i-ar îndemna pe unii din adepţi să trăiască retraşi din lume, singuri în faţa Athanorului? Este mai curînd un curent, o tendinţă, o mişcare fără frontiere, fără limite şi al cărei obiect nu este altul decît cel căruia vrei să i te consacri.

Alchimia este comparabilă cu un fluviu, cu cît afluenţii sînt mai abundenţi, cu atît atunci cînd sînt reduşi la esenţial, la semnificativ, sfîrşesc prin a se întîlni. Ei fac oricum parte din apele fluviului şi nu pot spune de unde vin cu adevărat, dar sînt indisolubili în apa sa. Acestea sînt apele olarilor, preoţilor egipteni, făurarilor, boinagiilor, filosofilor, Părinţilor Bisericii, grecilor, asirienilor, latinilor, arabilor. Atunci cînd se varsă în mare, fluviul nostru alchimic nu cunoaşte maluri.

Prima sursă este alexandrină. Curentul alexandrin se etalează pe mai multe secole. Primele noţiuni gnostice aici şi-au făcut apariţia, avîndu-şi sursele în mitologiile egiptene şi greceşti. Marii filosofi ai Greciei clasice erau citaţi, studiaţi şi interpretaţi în sens alchimic. Acest curent va fi considerabil îmbogăţit de primii Părinţi ai Bisericii şi de filosofii creştini, cu o consolidare a concepţiilor gnostice, pe de o parte, şi, pe de altă parte, cu naşterea unei alchimii operative care se separă progresiv de acest curent. Dacă încercăm să realizăm un clasament al tratatelor alchimice, atunci le putem clasa în mai multe curente. Primul este cel al alchimiei materiale, cel mai „cunoscut” marelui public, şi care asigură puterea de a crea piatra filosofală aptă să dea tinereţea veşnică şi posibilitatea de a transmuta plumbul în aur. Al doilea curent se vrea un mod de acces la înţelepciune, la înălţarea spirituală. Un alt curent este cel al alchimiei „medicale” care a fost dezvoltat în principal de Paracelsus.

Începînd cu Renaşterea alchimia va părăsi rezerva sa discretă pentru a intra în lume, în principal cea a literelor şi a nobilimii. Mulţi medici şi chimişti erau mai mult alchimişti decît religioşi, fără ca aceasta să le pună vreo problemă. Acest prodigios avînt este esenţialmente datorat dezvoltării tiparului. Renaşterea s-a vrut a fi o perioadă de descoperiri, dincolo de Lumea Nouă, a secretelor tehnice. Dacă această perioadă a arătat interes pentru alchimie aceasta se datorează, în parte, nobilimii care dorea să se îmbogăţească pentru a-şi construi noi palate, pentru a se înconjura de ceea ce era mai bun în lume. Gustul misterului se răspîndea pe scară largă. Renaşterea se interesa de trecut, de antichitate şi se străduia să-i pătrundă misterele, dar în fapt ea cădea sub farmecul esoterismului.

– Aţi studiat vieţile şi operele a numeroşi alchmişti. Aveţi un alchimist preferat?

– Cred că mulţi alchimişti merită atenţia noastră. Ceea ce m-a frapat cel mai mult în cercetările mele a fost să văd că cea mai mare parte a marilor tratate de alchimie au fost scrise şi publicate sub nume de împrumut şi că rari sînt cei care sînt cunoscuţi după numele lor adevărate. Fulcanelli, Flamel, Basile Valentin, Philalete, sînt nume de împrumut, pseudo-nume. Sînt şi autori cunoscuţi sub numele reale, cum ar fi Paracelsus, Trévisan, autorul celebrului tratat La parole delaisée sau Albert Legrand autor al unor tratate care deşi îi sînt atribuite sînt falsuri notorii. Cînd avem biografii de alchimişti, cel mai adesea sînt alchimişti care nu au lăsat scrieri, aşa cum este cazul lui Böttger care este binecunoscut mai curînd pentru că a condus celebra manufactură de porţelan de la Meissen. Viaţa sa a fost în întregime aventuroasă şi plină de noi avînturi. Faptul cel mai determinant al existenţei sale  a fost că a întîlnit un iniţiat numit Lascaris, despre care nu ştim nimic care să poată fi istoric stabilit. Întîlnirea lor a avut loc în 1701, atunci cînd era un tînăr elev farmacist de 19 ani şi Bottger, care avea în buzunar o pudră a lui Lascaris. Cupiditatea lui August al II-lea va provoca pierderea sa, omul nostru ajungînd să fie închis în castelul Koenigstein unde i s-a pus la dispoziţie un laborator de alchimie avînd ordinul să reuşească! Lascaris va încerca, fără succes, să-l scoată din această încurcătură. Restul aparţine istoriei, căci comandantul fortăreţei, Contele Tschirnhausen, era un pasionat de porţelan şi a transformat laboratorul în atelier de fabricat porţelanuri. Böttger nu a fost niciodată un iniţiat, dar viaţa sa a fost în mod intim marcată de alchimie. Nu acelaşi a fost cazul lui Bernard le Trevisan care este alchimistul pentru care încerc cea mai mare simpatie. El  a fost iniţiat de tînăr în arta hermetică de tatăl său. Viaţa sa nu va fi decît o succesiune de eşecuri usturătoare. El va încerca să lucreze asupra tuturor materiilor prime posibile, foarte rău îndrumat de obişnuiţii curţii veneţiene. dar unul din punctele constante ale caracterului lui Bernard le Trévisan a fost obstinaţia sa îndîrjită, credinţa sa în alchimie care nu va fi niciodată zdruncinată în ciuda tuturor erorilor pe care le-a putut comite. Total ruinat, deposedat de orice, asemenea fiului rătăcitor, va reveni cînd trecuse de 40 de ani pentru a relua totul de la zero şi pentru a descoperi în sfîrşit uimitorul secret. Istoria lui Trévisan ilustrează cel mai bine dificultatea căutării alchimice şi virtuţile perseverenţei şi ale credinţei.

Cum să nu evoci deopotrivă oameni precum Roger Bacon, Doctor mirabilis, acest franciscan care a fost omul cel mai erudit al timpului său? Sau pe Saint Vincent de Paul, care nu a lăsat nici un tratat, dar care a fost iniţiat în alchimie? Vincent de Paul este omul pentru care am cea mai profundă admiraţie şi care încarnează în ochii mei calea smeriţilor, calea uscată.

S-a pretins că Saint Vincent de Paul a primit iniţierea alchimică după ce ar fi fost capturat de piraţii mauri în Mediterana. În timpul captivităţii ar fi fost iniţiat în ştiinţa lui Hermes. Din arta sa alchimică ar fi obţinut banii necesari acoperirii cheltuielilor colosale cu acte de binefacere. Născut la Pouy, Vincent Depaul, în adevăr numele său se scria într-un cuvînt, a fost hirotonit preot în 1600, la vîrsta de doar 19 ani. În 1605, o călătorie pe mare de la Marsilia la Narbonne avea să-i schimbe viaţa pentru totdeauna. Nava pe care călătorea a fost capturată de piraţi, el a ajuns captiv şi vîndut ca sclav la Tunis unui alchimist. Depaul a primit de la acesta iniţierea în arta lui Hermes, iniţiere de care aminteşte într-o scrisoare din 24 iunie 1607 şi adresată lui Comet, avocat la curtea din Dax, şi într-o corespondenţă purtată în anul următor cu legatul din Avignon. Pornind de la aceste întîmplări, numeroşi ocultişti au văzut în alchimie sursa financiară a acţiunilor caritative ale acestui om al bisericii. Fulcanelli însuşi susţinea acest lucru. În 1625 Depaul a creat „Les pères de la Mission”, apoi „La Congrégation des soeurs de la Charité”, în 1634. A fondat un spital şi mai multe orfelinate, făcînd totodată şi mai multe donaţii substanţiale. Numărul şi valoarea donaţiilor pun problema originii acestor resurse, ştiindu-se că Depaul a dus o viaţă într-o strictă asceză şi nu dispunea de nici un bun personal. Saint Vincent de Paul descoperise secretul Pietrei Filosofale? Un răspuns nu ar aduce mai multă lumină. Dacă rămînem la versiunea Pietrei Filosofale comună în literatura obişnuită, răspunsul este nu. Dar cel care cunoaşte adevărata natură a Pietrei Filosofale ştie că ea este omul recompus, renaturat, transfigurat el însuşi, înţelege sensul acestei afirmaţii. Atins de Donum Dei, Saint Vincent, Piatra Filosofală însăşi va produce bogăţii nebănuite şi uimitoare prin puterea sa de convingere şi aura sa de sfinţenie. Bogaţii îi vor deschide cuferele…Saint Vincent va face o căutare extraordinară în opera sa de binefacere. O căutare făcută din cereri stăruitoare, din întrebări puse interlocutorilor, care îi puteau înduioşa pe cei care se credeau bogaţi. Da, oglinda lui Vincent le retrimitea o imagine inversată, iar Vincent făcea să curgă din mîinile sale aurul potabil, rubinul, cel ce potolea setea însetaţilor, care îi hrănea pe cei flămînzi şi îi alina pe cei întristaţi.S

– Mai are alchimia un viitor?

– Totul depinde de ceea ce vorbeşte alchimia sau despre ceea ce vorbeşte alchimia. În ceea ce priveşte alchimia materială, cred că viitorul său în practica operativă este mult redus, de ea interesîndu-se cei care se ocupă cu şlefuirea pietrelor sau cu obţinerea tincturilor. Sînt de altfel mai mult îndemînări decît secrete. Cercetarea istorică şi ştiinţifică poate să ne aducă noi lămuriri. Ea va fi obiectul studiilor istorice care vor aduce în lumină slăbiciunile, rătăcirile, dar şi prodigioasele ambiţii, şi care ne vor aduce o nouă privire asupra istoriei ştiinţelor şi religiilor. Alchimia spirituală este totdeauna vie şi face obiectul cercetărilor atente ale francmasonilor şi istoricilor artei. În sfîrşit, alchimia medicală este puţin practicată, pare să ofere un cîmp de investigaţii promiţătoare în domeniul farmaciei, puţin asemănător cu ceea ce face etno-botanica. Dar ştiinţele esoterice vor avea totdeauna un viitor frumos, căci noi avem nevoie nevoie să credem în lucruri care ne depăşesc. O lume fără mistere este teribil de plictisitoare şi deznădăjduitoare. Dacă acum vrem să considerăm alchimia ca fiind creuzetul ştiinţelor, atît spirituale cît şi operative, atunci interesul pentru ea rămîne imens căci această disciplină este în oarecare măsură un cîmp de investigaţii pentru cercetători.

Evul Mediu privit pe nedrept ca o epocă obscură

– Aţi studiat istoria artei medievale şi sînteţi autor de studii şi cărţi despre Evul Mediu. Cum vedeţi această perioadă, ca o epocă obscură sau ca una remarcabilă în artă, în filosofie şi teologie?

– Evul Mediu a fost privit pe nedrept ca o epocă obscură, dar această viziune negativă nu este decît o invenţie de dată recentă. Primii care au greşit au fost filosofii Luminilor, filosofi care s-au distanţat faţă de religia creştină. Ei au privit Renaşterea în opoziţie cu Evul Mediu, şi această viziune a ajuns la apogeu în secolul al XIX-lea, mai ales în Franţa, odată cu sfîrşitul instrucţiei creştine, înlocuită de educaţia laică. Secolele al XII-lea şi al XIII-lea au fost cele mai religioase din istoria omenirii, dar au fost şi secolele cele mai discreditate. Această viziune negativă nu are nici un fundament istoric, dimpotrivă, văzută de aproape a fost o perioadă extraordinară. În mod invers, Renaşterea care ne-a fost prezentată ca o mare epocă, a fost una dintre cele mai barbare. În Renaştere s-au aprins rugurile pe care au ars atîţia şi atîţia bărbaţi nenorociţi şi femei singure. În Renaştere au apărut războaiele religioase, ceea ce poate demonstra cu uşurinţă că Renaşterea a fost mai sumbră decît Evul Mediu. Adeseori această viziune eronată a fost accentuată de cuvinte rău înţelese. Citim adeseori că în Evul Mediu oamenii erau prost hrăniţi, înfometaţi, şi că nu mîncau decît rădăcini. Or, acest cuvînt rădăcină acoperă tot ceea ce creşte sub pămînt. Sub denumirea de rădăcini nu cunoaştem numai rădăcinile copacilor, ci şi multe legume, aşa cum sînt morcovii, napii, tuberculii, sfecla etc.

Femeile erau mai libere şi mai respectate în secolul al XIII-lea decît în secolul Luminilor, iar igiena medievală era mult superioară igienei secolelor care au urmat. În fapt, ceea ce filosofii reproşau Evului Mediu era că acesta a avut o viziune globală asupra omului, a naturii şi a lui Dumnezeu. Marii gînditori medievali au tins să unifice ştiinţele disparate în două mari cicluri de studii, trivium şi quadrivium, iar aceasta arată bine această voinţă de a avea o viziune globală, bazată pe o teologie a unei elevaţii excepţionale. Astăzi încă Sfîntul Toma de Aquino rămîne unul din cei mai mari gînditori ai noştri. În fond, Evul Mediu a fost victima unei manipulări istorice şi politice, şi noi începem doar să-i redescoperim frumuseţile.

– În ultima dvs. carte faceţi numeroase referiri la arta medievală. Vă rog să faceţi cîteva remarci asupra bestiarului mitologic medieval.

-Bestiarul mitologic medieval este extraordinar. Nu era vorba de a arăta animale, adevărate sau himerice, ci de a găsi la aceste animale comportamente care le puteau lămuri pe cele ale omului. Astfel, vulpea este vicleană, şi se va îndepărta de struguri, alegorie a discursului înşelător care îi îndepărtează pe oameni de sîngele lui Isus. Sirenele nu sînt animale reale, ci simboluri ale dualităţii, leii devin rînd pe rînd păzitori şi rînd pe rînd sfinx. Evul Mediu va regăsi în toate textele vechi, ca în celebrul Psysiologus, inspirat de scrierile lui Plinius, animale stranii uitate şi cărora le va da un loc în catedralele Europei şi îndeosebi în cele din Franţa, pentru a face din acestea subiecte de studiu şi de elevaţie spirituală. Din tot acest bestiar medieval reţin cîteva exemple evocatoare pentru neînţelegerile pe care le-au arătat istoricii artelor în ceea ce priveşte semnificaţia lor şi ceea ce motiva prezenţa lor în epoca romană în edificiile religioase. Citim frecvent că acestea erau fantezii pe care artiştii medievali le plasau ici şi colo după bunul lor plac. Înseamnă a uita că sculpturile nu apar întîmplător şi că ele fac parte dintr-un program precis şi simbolic impus de clericii comanditari. Cam aşa stau lucrurile cu una din cele mai obişnuite reprezentări din sculptura religioasă medievală, sirenele. Dacă erau reprezentate, nu se făcea pentru că se credea în ele, ceea ce ar însemna să credem că artiştii medievali erau puţin instruiţi, ci pentru că ele erau suportul discursurilor teologice profunde şi ascunse. Bestiarul mitologic medieval se compune din animale legendare incorporate marilor epopei scrise, aşa cum este cerbul, căprioara, leul, dar deopotrivă animale total străine literaturii medievale, dar prezente în arta religioasă, aşa cum sînt vîrcolacii.Găsim de asemenea animale mai cunoscute avînd un simbolism schimbat şi tocmai acest simbolism ne permite să înţelegem folosirea lor. Voi lua exemplul măgarului.

Îl întîlnim în sculptura medievală printre animalele „muzicante”, cel mai adesea jucîndu-se cu o harpă. El era deja prezent în iconografia egipteană şi această temă va fi exploatată pînă în secolul al XVII-lea. Credinţa populară, ţinînd seamă de urechile mari ale măgarului, îl făcea un animal apt să asculte mai bine decît orice alt animal secretele muzicii. În occident harpa a fost uneori înlocuită de veilă. Măgarul este în Evul Mediu un animal comun. Apreciat pentru tenacitatea sa, rezistenţa sa şi rusticitatea sa, măgarul este calul săracului, boul celui slab, bidiviul oamenilor obişnuiţi. Este un foarte bun paznic, rage la apropierea oricărui necunoscut care vine sau trece, el depăşind în acest domeniu cîinele. Epoca medievală a făcut din el şi un simbol al puterii generatoare, tînînd seamă de lungimea falusului şi de frecventele şi spectaculoasele sale erecţii. Mulţumindu-se cu puţin, suportînd greutăţile fără a se plînge, el încarnează adevărata umilinţă, virtute eminamente creştină. Prezent în Vechiul Testament a ocupat în Noul Testament un loc cu totul deosebit. El a fost Cristoforos, cel care l-a purtat pe Isus în Duminica Floriilor în cetatea Ierusalimului. Dacă Isus a ales acest animal aceasta a fost pentru exegeţi un semn, un gest simbolic. Isus, Regele unui alt Regat, nu putea avea un animal de încălecat precum regii acestei lumi. Măgarul dispreţuit şi curajos era deci desemnat pentru a îndeplini această misiune. Un măgar era cel care l-a încălzit cu răsuflarea sa cînd era un nou născut în iesle, pe un măgar era aşezat cînd a fugit în Egipt în braţele mamei sale Fecioara Maria. Acest măgar care este lovit cu biciul cînd greutatea este prea mare şi nu poate înainta, care este lovit pentru că este blînd, care este dispreţuit pentru că este umil, este în maniera sa un martor al Isus. Creştinii nu s-au înşelat şi au avut pentru măgar o privire compătimitoare.

Calităţile măgarului nu sînt aparente şi unele nu sînt cunoscute decît de iniţiaţii în vechile mistere. Grecii aveau o admiraţie particulară pentru măgar, pentru calităţile sale sexuale, şi în celebrarea cultelor misterelor prezentarea organelor sexuale încorona un proces iniţiatic. Măgarul aliază mai multe simboluri: vulgar, cel al animalităţii, al puterii fecundatoare, dar de asemenea puterea morală şi divinatorie, măgarul fiind profetul Bileam din Biblie. Se spune adeseori că măgarul este precursorul pietrei filosofale care uneori este numită măgarul Timon. Măgarul era deci sub aparenţa sa paşnică, figurarea misterelor. Pseudo-Matei, în Evanghelia sa apocrifă a naşterii Mîntuitorului, scrie că măgarul a îngenuncheat în faţa lui Isus, făcînd astfel aluzie la măgarul eleusian. Comentatorii afirmă că prezenţa măgarului şi a boului nu a fost decît un adaos destinat să pună naşterea în acord cu un verset din Isaia: „Boul îşi cunoaşte stăpînul şi asinul ieslea domnului său”. Măgarul este văzut ca un precursor, un deschizător de drumuri; era aşezat totdeauna în faţa caravanelor pentru a trece prin pasurile dificile, pasul său fiind unul singur. La această calitate fac aluzie multe toponime Pas de l’âne.

Sculptorii l-au aşezat în catedrale. La Chartres el ţine un instrument muzical, o vielă pentru unii, o harpă pentru alţii. Acest măgar care cîntă la vielă este în fapt o aluzie printr-un joc de cuvinte la măgarul care veghează. (În franceză vielă/vielle, instrumentul muzical, şi veille/veghe, n.n.). Calităţile de paznic ale măgarului sînt bine cunoscute.

Catedralele – voinţa alegorică a constructorilor

– Care sînt adevăratele mistere ale catedralelor franceze?

– Adevăratele mistere ale catedralelor franceze nu sînt alchimice sau esoterice. Ele sînt mult mai pămîntene pentru unii şi totuşi constituie adevărate enigme. Cum în aşa puţin timp se ajunge la construirea atîtor edificii grandioase şi radical noi? Unde s-au găsit atîţi bani? Ce i-a îndemnat pe oameni în această cursă către măreţie şi cutezanţe tehnice? Aceste aspecte pe care le evoc în cartea mea recentă Les symboles étranges des cathédrales merită cercetări istorice, sociologice şi religioase. Atunci poate vom descoperi adevăratele şi profundele mistere. Marile mistere ale catedralelor noastre din Franţa, şi în mare parte a celor din Germania şi Italia, sînt cele care ţin de simbolismul lor, iar cel care vrea să abordeze studiul acestor construcţii neglijînd deschiderea lor simbolică şi alegorică este condamnat la a nu înţelege mare lucru, trecînd pe lîngă esenţial. Şi în domeniul simbolismului, catedralele sînt enciclopedii excepţionale. Portalurile şi vutele, basoreliefurile, statuile monumentale, formele lor participă la un discurs teologic şi social. A ignora acest discurs teologic ar fi o greşeală împotriva istoriei şi a artei. De cîte ori, vizitînd aceste catedrale, nu am auzit locuri comune din partea ghizilor care erau incapabili să treacă dincolo de vălul marilor mistere ale artei ogivei? Acest văl este cel al imaginii hieroglifice.

Imaginile creştine, în acest sens, aparţin umanităţii. Fără a ne da seama imediat, celţii, romanii, evreii, babilonienii, grecii, parţii, egipetenii continuă să ne vorbească şi să ne amintească de marile mistere ale umanităţii şi cerului.

Extraordinara impresie pe care o lasă catedralele este ea însăşi un adevărat mister. Fabuloasele temple ale Egiptului antic produc o puternică impresie care înalţă spiritele noastre către bolta cerească. Aceste locuri sînt sacre în sensul cel mai vechi, şi ne invită la recucerirea fiinţei noastre intime. Ceea ce mi se pare regretabil în ceea ce priveşte aceste catedrale şi vechi bazilici este că pasiunea noastră nu este una din preocupările noastre culturale majore. S-a întreprins ceva pentru a preîntîmpina vitregiile timpului asupra ceor 2300 de statui care ornează faţada occidentală a catedralei din Reims? În ceea ce mă priveşte, nu pot decît cu dificultate să detaşez privirile mele şi spiritul meu de splendorile ascunse pe care le vizitez. Cu fiecare vizită, descopăr noi imagini, noi  alegorii. În fapt misterele lor sînt sub ochii noştri, şi ele nu se dezvăluie decît cu condiţia ca noi să abandonăm vederile noastre şi ideile raţionale „moderne”, ca noi să păstrăm în suflet că acestea sînt imnuri în piatră care nu au fost compuse decît întru gloria lui Isus şi a servitorilor săi şi codificate după un sistem de gîndire hieroglifică, adică sacru şi care se citeşte pe mai multe grade posibile. Primii gînditori şi filosofi creştini sînt la originea acestui sistem alegoric permiţînd fiecăruia să înţeleagă, după gradul său de cunoaştere sau de elevare, imaginile pictate şi sculptate.

– Catedrala este o imagine a lumii, a omului şi a lui Dumnezeu?

– Sînt convins! Şi aceasta pentru că ele sînt extraordinare. Ele nu se mulţumesc să fie simple locuri de rugăciune. Ele sînt prin ele însele pietre şi se vor figurarea poporului lui Dumnezeu în întregime şi a creaţiei divine. Ele exprimă ideea că tot ceea ce este terestru este opera divină şi că această creaţie ar trebui să aducă lui Dumnezeu laude şi devoţiune. După Biblie, Dumnezeu a făcut omul după imaginea sa. Atunci oamenii la rîndul lor au vrut să facă imaginea lui Dumnezeu şi a splendorii sale. Găsim deci în catedrală un foarte mare număr de imagini. Cele 2500 de statui de la Notre Dame din Reims figurează poporul lui Dumnezeu, multitudinea care se confundă cu întreaga creaţie. Marea catedrală din Strasbourg propune în vutele sale o incredibilă diversitate. Cît despre catedrala imagine a lui Dumnezeu, este suficient a examina portalurile centrale ale faţadelor occidentale pentru a ne convinge. Isus figurează triumfînd, învingător al morţii, în gloria sa şi invită bărbaţii şi femeile să-l urmeze, să pătrundă în casa sa, adică în interiorul catedralei, în marea navă. Marea forţă a arhitecţilor, a artiştilor medievali şi a comanditarilor catedralelor este de a fi ştiut să reunească într-un singur loc toate aceste reprezentări: cea a lui Dumnezeu, cea a creaţiei şi cea a omului. Aici au adăugat un element esenţial, continuitatea timpurilor care nu va fi împlinită decît de Isus la Judecata de Apoi. Acesta este sensul zodiacurilor prezente pe portalurile catedralelor. Dumnezeu este deci omniprezent în catedrale, fie în imagini, fie în statui, dar mai ales în alegorii, cum este cea a lui Cronocrator, Stăpînul Timpului. Nu putem înţelege catedralele decît dacă păstrăm în spirit această voinţă alegorică a constructorilor.

– În colecţia „Les Veilleurs” a editurii La Hutte, în care au apărut şi cărţile dvs. despre mitologia sacră şi simbolismul catedralelor, a apărut şi versiunea franceză a cărţii lui Robert Cooper despre capela Rosslyn; acolo istoricul scoţian denunţa graba masonilor de a „descoperi” simboluri masonice pretutindeni… Ce văd masonii cînd privesc o catedrală?

– Ceea ce au poftă să vadă! Franc-masonii sînt avizi de alegorii şi de simbolism şi trebuie să fim de acord că marile catedrale sînt pline de aşa ceva. Ei regăsesc mai ales marile simboluri a ceea ce ei numesc Arta Regală, adică munca spirituală asupra sinelui pentru a ameliora şi a ajunge la înţelepciune, deşi se ştie că mulţi masoni sînt atei. Primii constructori au fost autentici masoni şi multe simboluri au fost preluate de masoni de la aceşti constructori, în special cele ale reuniunilor în lojile masonilor operativi. Totuşi în catedrale majoritatea simbolurilor considerate de masoni ca fiind masonice sînt în fapt simboluri creştine, dar această comunitate simbolică nu este întîmplătoare, căci simbolurile nu sînt niciodată îngheţate şi fiecare şi le poate apropria, şi pe de altă parte simbolurile ne vin din noaptea timpurilor. Noi sîntem depozitarii lor şi la rîndul nostru le transmitem. Totuşi, uneori acestea sînt simboluri masonice adevărate înscrise în piatră, aşa cum este la Strasbourg unde pe portalul Sfîntului Laurenţiu se poate vedea o magnifică alegorie a iniţierii, dar la drept vorbind astfel de imagini sînt extrem de rare. În fapt, cred că masonii sînt totdeauna în căutarea de spiritualitate, şi că aceste mari catedrale sînt pline de aceasta pe toate laturile şi coloanele. Apoi, cum un mason să nu fie fascinat de aceste minunăţii ale geniului şi muncii omului?