Corpus Hermeticum. Ca totdeauna, odată cu încercările serioase de înţelegere a unei spiritualităţi vechi, vag cunoscute, apar şi deformările; aşadar, odată cu egiptologia a apărut şi egiptomania! Didier Michaud, filosof şi jurnalist, propune în recenta sa carte Le rite „égyptien” de Memphis Misraim o cale care să orienteze cititorul în labirintul masoneriei „egiptene”. Primele surse pentru cunoaşterea civilizaţiei faraonice au fost Biblia şi autorii greci şi romani; a fost nevoie de geniul lui Champolion pentru a descifra hieroglifele, acel unic gen de scriere în care pictogramele sînt încărcate de un bogat conţinut spiritual. De vreme ce Egiptul înseamnă mister, era inevitabilă întîlnirea cu masoneria dornică să reaprindă flacăra altor mistere decît cele ale religiilor revelate. Mozart, abatele Terrasson, Dom Pernety vor face loc influenţelor egiptene în operele şi lucrările lor. Sigur nu poate fi omis numele lui Cagliostro, magician, alchimist, eretic, aventurier, fondator al „ritului înaltei masonerii egiptene”. La 21 mai 1814 fraţii Bedarride au instituit la Paris ritul de Misraim, a cărui sursă nu poate fi atestată, totul întemeindu-se pe legendă şi ipoteză; statutele noului rit cuprindeau 90 de grade împărţite în 17 clase; ei nu sînt creatorii ritului, doar că după iniţierea lor în Italia l-au adus în Franţa unde l-au modelat profund. Ritul se distingea prin înaltul esoterism, prin profunda spiritualitate, dar uneori era total impermeabil la noţiunea de mister, fundamentală unui demers iniţiatic; întrucît recruta „vîrfuri” ale masoneriei, ritul a intrat în dizgraţia Marelui Orient, în primii ani ai secolului al XX-lea intrînd în adormire. În jurul anului 1838 i-a naştere la Paris ritul Memphis, privit cu reticenţă de la bun început de fraţii Bedarride care îl şi denunţă ca fiind o asociaţie ce adăposteşte loji republicane, motiv care duce la dizolvarea lojilor franceze şi mutarea activităţii ritului în alte ţări.În 1862, Napoleon al III-lea a cerut unificarea masoneriei franceze, cele două rituri „egiptene” s-au întîlnit, fiecare revendicînd întîietatea şi descendenţa din tradiţie; un lucru era cert: amîndouă aparţineau unei singure tradiţii! De altfel, un mason englez, John Jarker, a frecventat ambele rituri şi a reuşit să reunească cele două rituri, mărturie stînd Constituţia lui Jarker, din 1875, care reunifică cele două rituri într-un sistem de 33 de grade, amintind de Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. În perioada de tranziţie şi unificare a riturilor Misraim şi Memphis s-au remarcat Theodor Reuss, Papus (Gerard Encause), Jean Bricaud, primul care a vorbit de Memphis-Misraim ca de un ordin, nu ca de un rit, Constant Chevillon. Un personaj reformator, autor apreciat, a fost Robert Ambelain, Mare Maestru mondial al ritului, care în mandatul său de 25 de ani s-a consacrat reformulării ritualurilor şi operei de reunificare a diverselor ramuri ale riturilor „egiptene”. Văzute din exterior, riturile „egiptene” fascinează prin bogăţia şi diversitatea simbolismului pe care îl vehiculează, fascinează prin ştiinţele hermetice, esoterice în care adepţii lor caută spiritualitatea autentică.
Prin arhitectura sa simbolică, templul mqsonic exprimă lumea creaţiei principiale, iar în acest cadru simbolic şi ritual bolta înstelată este expresia fiinţei cosmice, iniţierea însăşi propunînd masonului participarea la o călătorie a Luminii. În cartea La voute etoilée et l’astrologie initiatique, François Figeac ne introduce în universul astrologiei iniţiatice ca artă a cunoaşterii etapelor călătoriei Luminii: „bolta înstelată este o matrice în care timpul şi spaţiul sînt una, spaţiul devine timp pe măsură ce Lumina îl traversează. (…) Cînd Lumina a parcurs totalitatea corpului fiinţei cosmice, aceasta este reconstituită şi corpul său este regenerat. Prin simbolul bolţii înstelate, templul masonic este în relaţie cu eternitatea, nu numai o eternitate a clipei, ci deopotrivă o eternitate a ciclurilor. Prezenţa bolţii înstelate în templu permite deci a participa la aceste două eternităţi în care se înscriu ţinutele masonice.” Iniţierea propune a gîndi Lumina, universul şi viaţa ca o călătorie perpetuu reînnoită care se îmbogăţeşte prin neîncetate transformări. Cei din vechime considerau periplul iniţiatic ca fiind expresia perfectă a descoperirii luminii creatoare. Templul oferă particularitatea de a fi deopotrivă obiect şi creuzet al operei, scop al actului de coinstrucţie şi loc unde se derulează; lumina este oferită iniţaiţilor pentru a împlini opera. În opinia lui François Figeac în miturile creaţiei cosmosul este prezentat ca fiind născut din dezmembrarea unui om primordial, imagine păstrată de masoni prin mitul lui Hiram; modelul acestei istorii mitice este cel al zeului egiptean Osiris, mitul omului cosmic dezmembrat şi reconstituit lăsînd să se înţeleagă trecerea de la Unul la multiplu şi de la multiplu la Unul. François Figeac pledează pentru o integrare a zodiacului în lojă ca mijloc de depăşire a propriilor limitări, a individualităţii, pentru a deveni parte integrantă a omului cosmic. În toate tradiţiile iniţiatice, înţelepţii au văzut bolta înstelată ca un adevărat text sacru, o mare carte scrisă într-o limbă a cărei cunoaştere deschide accesul către misterul creaţiei. Moştenitoare a acestei ştiinţe, iniţierea nu este o doctrină, ci o cale de cunoaştere ce trece prin contemplarea cerului, practica simbolică şi participarea la călătoria Luminii. Dacă de multe ori vorbind despre templu vorbim despre piatră, despre materialitate şi spiritualitate, François Figeac vede în templu o reflecţie a cerului şi a pămîntului, iar în astrologia iniţiatică o ştiinţă a arhitecturii templului. În argumentaţia sa se foloseşte de celebrul citat din Tabula Smaragdina, atribuită lui Hermes Trismegistos: „Ceea ce e jos e la fel cu ceea ce e sus şi tot ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos, pentru înfăptuirea minunilor lucrului unic.”
Echerul, compasul şi rigla sînt instrumentele simbolice comune tuturor corporaţiilor, cu precădere celor ale constructorilor medievali; pe urmele lor, masonii speculativi au înlocuit rigla cu Cartea Legii Sacre, astfel încît pe altarul lojilor se află cele Trei Mari Lumini: Cartea Legii Sacre, Echerul şi Compasul. Alain Lejeune şi-a propus să descrie diferitele roluri ale compasului pe drumul iniţierii: Le compas, le cercle et le chemin du ciel. Etimologia cuvîntului compas nu trimite exclusiv al instrumentul cu ajutorul căruia pot fi trasate cercuri, ci este vorba şi de instrumentul cu ajutorul căruia pot fi tarsate trasee astrale. În icinografia medievală compasul apare în reprezentarea actului creator raportat la primul capitol al Facerii, sau la Pildele lui Solomon: „Cînd El a întemeiat cerurile eu eram acolo; cînd El a tras bolta cerului peste faţa adîncului…” Aparţinător unei structuri iregulare, Alain Lejeune scrie despre ritualurile în care pe altar se află rigla, echerul şi compasul; dincolo de aparteneţa autorului, cîteva observaţii despre intercalarea echerului şi a compasului sînt demne de interes. În opinia lui Alain Lejeune intercalarea echerului şi a compasului este punctul de intrare pe un drum care pleacă de la concret pentru a exprima o gîndire abstractă; cînd candidatul la iniţiere depune jurămîntul, unul dintre vîrfurile compasului este îndreptat spre inimă, iar celălalt spre cer, ceea ce arată că novicele este aşezat între pămînt şi bolta înstelată. Pentru a trasa schiţa templului şi pentru a explora legile creaţiei, maestrul foloseşte compasul, instrument divin prin excelenţă; putem găsi aici formularea sintetică şi misterioasă a lui Nicolaus Cusanus („Dumnezeu este un cerc al cărui centru este pretutindeni şi a cărui circumferinţă nu este nicăieri”). Formularea ilustrului filosof şi teolog ne reaminteşte o celebră miniatură de la mijlocul secolului al XIII-lea reprezentînd pe Dumnezeu creînd lumea, avînd în mîna stîngă Pămîntul, iar în dreapta un compas. Ca simboluri, compasul şi cercul ne invită la o călătorie de natură cerească, ne amintesc imaginea Marelui Arhitect al Universului care a creat lumea cu ajutorul compasului şi al înţelepciunii.
Taguri: Maison de Vie, masonerie, memphis, misraim, simboluri