Gigantul Gargantua şi uriaşul Rabelais

Mult timp celebra carte a lui François Rabelais, Gargantua şi Pantagruel, a fost privită cu o anume lejeritate, ca o poveste uşor trivială, lipsită de orice adîncime.A fost nevoie ca Balzac să afirme: „Pantagruel este una dintre cele mai frumoase cărţi din literatura franceză”, ca Anatole France să scrie că „Rabelais a fost, fără să ştie, miracolul epocii sale”, pentru ca scrierea lui Rabelais să intre în atenţia criticilor literari care treptat i-au descoperit valenţe neaşteptate.

Unul dintre autorii care la jumătatea secolului trecut a căutat să ofere o altă viziune asupra scrierii lui Rabelais a fost Pierre Gordon; a făcut studii de filosofie, în Franţa, a obţinut un masterat la Cambridge, i-a impresionat pe contemporani prin faptul că era un bun cunoscător al mai multor limbi străine. A fost elev al lui Emile Durkheim şi a fost un apropiat al lui René Guénon, încercînd să arunce o punte între studiul sociologic al fenomenului religios şi învăţătura esoterică tradiţională. Dintre cărţile lui Pierre Gordon amintim: Les Fetes à travers les âges; L’initiation sexuelle et l’évolution religieuse; Le Mythe d’Hermes; Origine lontaine de la franc-maçonnerie et du compagnonnage; Les Racines sacrées de Paris; Le Sacerdoce à travers les âges. Aceste rînduri sînt prilejuite de reeditarea uneia din cărţile lui Pierre Gordon: Le Géant GARGANTUA, Editions Arma Artis, 2012.

Antichitatea oferă numeroase exemple de fiinţe supranaturale, de giganţi sălăşluind în pîntecele munţilor, în grote sau caverne; probabil din această stirpe făceau parte Cronos şi zeiţa latină Carna. Această mitologie populată de monştri, de fiinţe supranaturale, de giganţi chiar dacă în timp s-a estompat, a dăinuit, transmiţindu-se, în diverse forme, pînă în zilele noastre, Pierre Gordon dînd exemplul trecerii de la Carna la personajul folcloric al carnavalului. Pierre Gordon îşi susţine argumentaţia pornind de la rădăcina comună a limbilor de astăzi şi identifică unele teme verbale, printre ele şi GRG pe care o găseşte mai întîi la Gorgone (trei monştri cu trup de femeie, cu cap fioros, cu şerpi în loc de păr, cu ochi care pietrificau; una singură, Meduza, era muritoare, fiind ucisă de Perseu); aceeaşi rădăcină este identificată şi în cuvîntul „gargouille”, care desemnează un dragon prezent în basorefiefurile care decorează exteriorul catedralelor franceze medievale, dar şi în numele eroului lui Rabelais, Gargantua. Urmărind anumite filiaţii de la mitologia antică la folclorul medieval, Pierre Gordon aminteşte în mai rînduri că se pot face apropieri între cavernele în care trăiau aceste fiinţe supranaturale şi ritualurile de iniţiere, ritualurile morţii şi ale renaşterii, ceremonii care au loc în locuri sacre, în grote, pe malul unei ape, iar aceste apropieri între vechi ritualuri şi lectura sa din Rabelais îl îndreptăţesc pe Pierre Gordon să afirme că „uriaşul naţional era prelungirea şi micşorarea folclorice a personajelor iniţiatice, care, de la răspîndirea neolitică a riturilor, au prezidat celebrarea acestora din urmă pe pămîntul nostru.”

De aceea, în Gargantua putem regăsi uriaşul, marele vînător, căpcăunul, eliberatorul; pentru cărturarul francez, Gargantua nu este o invenţie pur şi simplu, el este un personaj mitic care vine dintr-o experienţă rituală anterioară căreia îi trebuie căutate sensul şi sursa. Rădăcinile mitice şi folclorice ale personajului studiat îl conduc pe Pierre Gordon la concluzia că uriaşul Gargantua este un supraom iniţiator, aşa cum era descris şi de Charles Billion, în 1532, în Les Grandes et inestimables Chroniques de l’enorme geant Gargantua; acele Cronici scriu despre un Gargantua aflat în serviciul legendarului rege Arthur. După fizionomia folclorică, Gargantua era un căpcăun nesătul care înghiţea orice, dar fără a face rău oamenilor; unele povestiri evocă momente în care oamenii umblau printre dinţii săi, coborau în pîntece sale; în aceste povestiri fantastice, Gordon vede relaţii cu fapte autentice, pe care iniţiaţii le vor înţelege cu uşurinţă, în vreme ce profanii le vor privi nedumeriţi. Pentru Gordon faptele sînt fără echivoc: cu Gargantua nu sîntem în faţa unei fiinţe fanteziste, venită din neant, joc al imaginaţiei populare, ci sîntem în prezenţa unei personalităţi iniţiatoare, care încet-încet, în tradiţia populară, s-a estompat. Misiunea sa a fost de a sacraliza înălţimile, de a amenaja incinte sacre, el nefiind un reprezentant al păgînismului sau un port-stindard al anticreştinismului, ci un „apostol” al religiei unice a ritualului primordial al morţii şi al renaşterii.

La o primă lectură, Rabelais lasă impresia că nu a frecventat academii, ci alte locuri pentru a se documenta despre Gargantua; dar cartea sa este de la prima la ultima pagină impregnată cu ample referiri la filosofia greacă veche, la cultura romană, la Cabală. Îndemnul lui Pierre Gordon, iar lui i s-au alăturat filosofi din noua generaţie, cum este Bruno Pinchard, este de a căuta dincolo de primul strat al lecturii. O încercare similară îl are autor în spaţiul românesc pe Vasile Lovinescu, Creangă şi creanga de aur. Să ne reapropiem de Rabelais fără a uita că şi el păstra „cu grijă sub lacăt dumnezeiasca lui înţelepciune”, aşa cum scria despre Socrate…

Ilustrație: Gustave Doré, 1854