Diavolul şi întrupările sale

Diavolul! Subiect deopotrivă fascinant şi terifiant. Modernitatea, paradoxal, a adus o surprinzătoare frică de diavol; surprinzătoare pentru că Evul Mediu adusese în atenţie imagini demoniace, imagini pe care Renaşterea le-a pus în relief şi le-a difuzat.

În arta creştină primitivă Satan era rareori reprezentat, dar primele secole ale celui de-al doilea mileniu creştin au adus o „explozie diabolică” cu reprezentări expresive în abaţii şi catedrale. Este suficient să amintim demonii şi făpturile infernale de la Moissac, Vezelay sau Saint-Pierre-de- Chauvigny. Atmosfera devine tot mai apăsătoare, Divina Comedie marcînd simbolic momentul în care lumea occidentală cade sub „vraja” unui torent satanist care rezistă pînă în zorii iluminismului. Coşmarurile infernale, ne referim la redarea lor artistică, ating cea mai mare violenţă, cum remarca Jean Delumeau, în universul demenţial al lui Hieronymus Bosch, în celebrele Judecata de apoi, de la Viena sau de la Bruges. Veacul al XVIII-lea avea să aducă o schimbare în raporturile între lumea intelectuală şi lumea spiritelor, acolo unde sălăşluia şi demonicul. S-au succedat teorii şi concepţii mergînd de la suferinţa lăuntrică născătoare de demoni la proiecţia exterioară a demonicului. Şi dacă diavolul nu este doar produsul unei nevroze individuale, ci al creaţiei culturale, al orizontului transcendent, dacă este arhetip şi spirit? Este doar una din întrebările căreia îi dă răspuns cea mai nouă carte semnată de Lavinia Bârlogeanu: Diavolul în viziuni, poveşti şi vise, Bucureşti, Editura Nemira, colecţia „Philemon”, 2014, 352 p.

De ce (încă) o carte despre Diavol? De-a lungul vremii au apărut tratate de demonologie, au apărut scrieri în proză despre tentaţii şi ispite, cărţi despre diavol…Să fie diavolul încă prea puţin cunoscut şi să dorim să-l cunoaştem mai profund, să nu se mai întîmple o cădere a Arhanghelului din splendoarea firmamentului în tenebrele adîncurilor? Lavinia Bârlogeanu, bine cunoscută pentru cărţile despre Jung, vine cu o perspectivă nouă, pe urmele „conştientizării conţinuturilor inconştiente” despre care vorbea psihanalistul elveţian, invitîndu-ne să recunoaştem măcar cîteva din urzelile inconştientului, cîteva din arhetipurile care pot fi cunoscute „doar prin irumperi în cîmpul conştiinţei a unor tipare universale din inconştientul colectiv, imediat recognoscibile.”  Autoarea precizează de la primele pagini că se va referi cu prioritate la apariţii ale diavolului în psihicul individual şi în produse de tip fantasmatic, aici personajul de referinţă fiind Licorna, cea care „a intrat fără voia ei în întuneric, a fost înghiţită de propriul labirint spiritual. (…) Diavolul pe care l-a întîlnit este el însuşi un locuitor al orizontului transcendent.” Pornind de la povestea Licornei şi a întîlnirii ei cu Stăpînul întunericului, de la vise, de la basme, Lavinia Bârlogeanu urmăreşte cu acribie maniera în care se constelează Diavolul; cuvîntul „constelează” apare de multe ori în discursul autoarei, fiind cel care defineşte mai sugestiv intruziunea Diavolului în conştientul şi inconştientul colectiv, Diavolul fiind „o fiinţă unică şi eternă a psihicului.”

Văzută ca „soror mystica”, Licorna este personajul basmului care deschide călătoria către lumea Stăpînului Regatului de jos, a tenebrelor, a Umbrei. Dincolo de nunta tinerei cu cel ales de baba care ajutase la naşterea Licornei, dincolo de înţelegeri şi alianţe (dar poţi să te încrezi în spusa vicleană a Diavolului?) se înstăpîneşte puterea Umbrei şi a Diavolului, cel care nu mai iubeşte, nu mai este capabil să iubească, care s-a scufundat în întunericul nesfîrşit al absenţei şi urii, după cum avea să se exprime cu mult talent Giovanni Papini. În demersul său interpretativ plin de originalitate, Lavinia Bârlogeanu invocă şi o poveste scrisă de Delavrancea; atît Licorna cît şi fiica împăratului din Poveste de Barbu Ştefănescu Delavrancea reprezintă „funcţia gîndirii, rămasă în inconştient. Ele nu înţeleg că posedă o Umbră, chiar dacă aceasta este agăţată de ele, ceea ce confirmă faptul că aparţin tipului sentiment, cum ar spune Jung. Or, atunci cînd sentimentul este prima funcţie psihică şi dominanta de bază a sferei conştiinţei, gîndirea rămîne în inconştient şi va fi funcţia inferioară.” Funcţia inferioară este poarta prin care pătrund elementele din inconştient: temeri, speranţe neîmplinite, vise, promisiuni trădate, într-un cuvînt Umbre!

Una dintre cele mai cunoscute discipole ale lui Jung, Marie Louise von Franz, scrie că forma supremă a Răului este luarea în posesie de către o forţă distrugătoare. Ea poate lua numeroase forme: trufia, neîncrederea, viclenia; dar oamenii de rînd şi nu mai puţin teologii au indus şi întreţinut o anume frică faţă de „agenţii” răului; cît de sugestiv şi-a intitulat cartea Jean Delumeau: Frica în Occident. O cetate asediată. Dar cine erau „agenţii” răului, cei care inspirau teama? Era cel străin identitar şi religios (musulmanul, evreul convertitul) şi nu în ultimul rînd femeia, unul din „agenţii” lui Satan, despre care o întreagă literatură medievală scrie că era instrumentul de pierzanie predilect al marelui Vrăjmaş, capcana şi laţul de care se slujeşte Satana pentru a procura sufletele oamenilor căzuţi robi păcatului trupesc. Tertulian era tranşant afirmînd că femeia este ispită, poarta de intrare deschisă diavolului. În toate aceste „temeri” era un alt fel de transfer: unei neputinţe de a înţelege, de a accepta alteritatea, îi urma, iluzoriu, identificarea femeii cu ispita, obsesia şi desfrînarea. Lavinia Bârlogeanu ia în considerare Umbra colectivă a umanităţii pentru a nu lăsa oamenii descoperiţi cînd religiile îşi pierd forţa de seducţie; aceasta este potrivit lumii noastre, dar în Evul Mediu religiozitatea era trăită fervent. În cazul Licornei asistăm la o reumanizare, la găsirea unor repere în gîndire, dar autoarea atenţionează asupra unui echilibru între simţirea extravertită şi gîndirea introvertită, şi posibila lor glisare nelipsită de capcane.

Totuşi întîlnirea cu Răul nu este domeniul frivolităţii, ci este un aspect major pe care fiecare trebuie să-l privească serios pentru a da răspunsul care să ne ţină departe de întunericul primordial. Ne sînt de ajutor poveştile, basmele şi miturile, şi deopotrivă visele. Toate ne dau poveţe pe care însă doar noi le vom aşeza în matricea extinderii sferei conştiinţei. În argumentaţia sa autoarea cărţii face dese trimiteri la vise, pentru că „visul reface simbolul călătoriei care înseamnă căutarea a ceva important: adevărul, nemurirea, comoara inaccesibilă (Sinele). Ca proces spiritual desfăşurat în interiorul fiinţei, călătoria este drum iniţiatic, calea de pătrundere într-o taină. Este, în orice caz, o aventură şi o cercetare care implică o cale lungă.” Tot un vis, în realitate niciodată împlinit, din fericire!, este şi cel ce a dat titlul unui pilduitor basm: Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, povestea tristă a unui fiu de împărat căruia îi este hărăzit acest dar, în adevăr inacceptabil, o pervertire a spiritului prin vanitate. E o poveste despre care au scris în egală măsură filosofi, scriitori, folclorişti. Interpretarea Laviniei Bârlogeanu este făcută cu instrumentele psihanalizei, ale sondării adîncurilor inconştientului. Aparentul echilibru al eroului care a găsit tărîmul mult visat este luat treptat de împlinirea unui blestem; ajuns în locul pe care zînele i-l interzic, Făt-Frumos recade într-o istorie din care nu mai regăseşte nimic, totul pierzîndu-se în negura timpului, şi „îşi acceptă condiţia de muritor, ba chiar o caută cu înfrigurare.” O (re)interpretare care trebuie să dea de gîndit, care arată că niciodată povestea nu-şi consumă înţelesurile după prima lectură!

Recenta carte despre Diavol a Laviniei Bârlogeanu aduce o nouă perspectivă asupra unui subiect tratat din numeroase perspective: istorică, teologică, literară sau artistică. De această dată avem în paginile cărţii viziunea unui psihanalist, a unui cercetător care a frecventat asiduu opera lui Jung şi a jungienilor. Nu este Diavolul de pe frescele sau din scrierile medievale, este Diavolul constelat în visele sau chiar în viaţa noastră, pentru că „Diavolul este problema noastră, a tuturor, pentru că Diavolul este legat de noi toţi, prin însăşi Umbra noastră.” Această primă apariţie din colecţia „Philemon”, a Editurii Nemira, ne face să credem că fascinantele subiecte ale psihologiei jungiene îi vor îmbogăţi spiritual pe cititorii dispuşi să treacă dincolo de materialitatea faptelor.