Mitul lui Hermes

Pierre Gordon este un prolific autor care şi-a pus semnătura pe un număr considerabil de cărţi, cele mai multe consacrate religiilor primitive şi esoterismului

Nu cu mult timp în urmă pe acest site am prezentat cartea sa despre Rabelais şi personajul său Gargantua. Rîndurile care urmează sînt despre o carte mai veche a sa, reeditată de curînd: Le Mythe d’Hermès, Arma Artis, 112 p. Fără a ocupa un loc central în panteonul zeităţilor, fiu al lui Zeus şi al nimfei Maia, Hermes are o copilărie agitată, o tinereţe plină de întîmplări aventuroase, ceea ce avea să-l transforme în protector al călătorilor, mesager al zeilor, sub diversitatea înfăţişărilor sale fiind o entitate coerentă. Multe tradiţii religioase îşi au sursa în ritualul morţii şi al învierii, ritual răspîndit în neolitic, cînd noul iniţiat părăsea grota/caverna pentru a urca către piscurile  munţilor. Trebuie ştiut că originea zeului şi a cultului său este arcadiană, deci din vechea Eladă. Pierre Gordon face o sinteză care se dovedeşte lămuritoare asupra originilor zeului, a sensului prim al numelui, a travestiurilor iniţiatice, a tridentului lui Hermes. Numele zeului Hermes este strîns legat de hermai, o piatră parţial sculptată şi care avea rolul de a marca sacrul unui anumit loc care astfel devenea un foaier de iradiere supranaturală, care semnala prezenţa sacrului.

Hermia, adică sărbătorile pietrelor aveau loc în acelaşi timp cu sărbătorile lui Hermes, erau sărbători ale adolescenţei, ale trecerii, ale iniţierii: «Aceste solemnităţi, ca toate jocurile cele mai celebre (Jocurile olimpice, Jocurile pythice) prelungeau excerciţiile proprii, în timpurile cele mai vechi, pentru neofiţi şi pentru iniţiaţi, identificaţi ontologic cu pietrele sacre.» Sînt urmărite deopotrivă în cartea lui Pierre Gordon şi alte motive care se regăsesc în mitul lui Hermes: răpirile iniţiatice, inventarea lirei, muzica şi dansul făceau parte integrantă din ritualurile iniţiatice, sacrificarea vacilor lui Apollo, inventarea focului sacru, rîsul iniţiatic. Hermes a fost onorat cu numeroase epitete, dintre care cele mai frumoase sînt cele de Evangelos (mesagerul veştii bune) şi Mesites (mediator). De pe muntele heraldului (to Kerykion) Hermes a anunţat naşterea lui Arthemis. Hermes ca « purtător al cuvîntului » apare şi în Faptele Apostolilor. Dar Hermes era deopotrivă zeu al călătoriilor, zeu al comerţului, ceea ce va fi şi Mercur al romanilor.

În epoca elenistică şi în epoca alexandrină, Hermes atinge maximum renumelui său, este savant (sophotatos), dar şi prieten al oamenilor (philanthropos), şi nu mai puţin cel care ştia să traducă în cuvinte conceptele divine (Hermes Logios), pentru ca în final să se confunde cu Logosul. Punerea în lumină a noţiunii de Hermes Logios s-a făcut sub influenţă egipteană, zeul elenic fiind asimilat cu Anubis, confundat cu Thot, una din cele mai nobile figuri ale panteonului egiptean. În primele secole ale erei creştine, doctrinele iniţiatice proprii lui Hermes şi lui Thot s-au rafinat volatilizîndu-se în revelaţiile lui Hermes Trismegistos căruia îi este atribuit misteriosul Corpus Hermeticum, cartea de căpătîi şi piatra unghiulară a hermetismului. Mitul lui Hermes nu caută nicicum să pună la îndoială existenţa personajului, ci să arate că miturile nu mint şi că doar ele sînt cheia care ne apropie de sacru, de riturile iniţiatice îndepărtate, sursă primă a credinţelor şi practicilor religioase.