În urmă cu trei ani maestrul Z și discipolul A publicau la Editura Herald volumul Ab initio, Hiram tălmăcind ucenicului, un dialog aparent între un ucenic și un maestru care îl îndrumă, îl apropie de înțelesurile ascunse ale Artei Regale, așa cum stă bine maestrului, fie el operativ sau speculativ.
A urmat volumul Decus in labore în care cei doi poartă un interesat dialog despre un grad, cel de companion/calfă, tratat de multe ori cu nejustificată lejeritate, insistînd asupra bogăției și frumuseții simbolurilor, a semnificației masonice a celor șapte arte liberale. Recent cei doi au încheiat trilogia dedicată primelor trei grade masonice cu volumul Ars moriendi, Hiram tălmăcind maestrului mason. Pe coperta cărții autorii au păstrat forma inițială (maestrul Z și discipolul A), dar în interior amîndoi apar ca maeștri; să fie o aluzie la „progresele” făcute de discipolul de altă dată? Dincolo de nevinovata ironie, precizez de la bun început că intelectualicește amîndoi sînt maeștri, prin felul de a întreba și de a răspunde, amplu, cu ramificații culturale și spirituale, cu trimiteri către literatura masonică demnă de a fi citită și recomandată și altora, cu reverberații filosofice, alchimice, esoterice, religioase.
Dincolo de controversele privind data la care legenda lui Hiram a intrat în ritualul masonic, toți autorii sînt unanimi în a recunoaște că legenda lui Hiram este unul din miturile fondatoare ale masoneriei. Mulți se vor fi întrebat de ce masoneria l-a ales pe Hiram ca erou. Lectura literală a textelor biblice poate duce întrebarea mai departe: pentru ce un personaj aparent secundar, fără calități inițiatice deosebite, doar un bun artizan, un făurar care a realizat decorațiuni pentru Templul de la Ierusalim să fi reținut atenția părinților fondatori ai masoneriei? În Cartea regilor, Hiram este amintit pentru iscusința lui în a face orice lucru de aramă; el a turnat pentru pridvorul Templului lui Solomon cei doi stîlpi de aramă Iachin și Booz. Istoria biblică a lui Hiram Abi nu consemnează nimic despre uciderea artizanului; legenda masonică, una dintre cele mai frumoase, este rodul imaginației și al erudiției unor autori rămași necunoscuți, cum necunoscută a rămas și sursa acestei legende. A fost o legendă fascinantă în măsură să inspire și scriitorii romantici, cel mai grăitor exemplu fiind Gérard de Nerval cu a sa povestire „Makbenah”, din volumul Călătorie în Orient.
După cîteva incursiuni teoretice privind metoda masonică, privind rigoarea ritualului, cei doi discută despre Templul de la Ierusalim, despre proporțiile sacre, despre reconstrucția Templului, teme ale artei de a construi împletite cu o hermeneutică de largă respirație livrescă, dovadă atît a pregătirii teoretice, cît și a ușurinței cu care se mișcă doi maeștri pe tărîmul umanioarelor. Maestrul Z face o binevenită și instructivă evocare a conceptului de Tradiție, un cuvînt pe cale să-și piardă semnificațiile profunde din pricina folosirii abundente și fără discernămînt. Rareori mai amintește cineva că în inima noțiunii de tradiție este actul transmiterii, încredințării unui tezaur spiritual, a „cheilor” care deschid către calea spirituală. Pentru cei mai mulți tradiție este sinonim cu ceva trecut, depășit, ceva aflat la antipozii progresului. Nu se poate vorbi despre evoluția unei structuri inițiatice fără a discuta despre Tradiție, care în cazul masoneriei speculative înseamnă referința la Templul lui Solomon, la alchimie, la hermetism, la rozicrucianism, la ordinele cavalerești. Pline de substanță sînt și paginile în care maestrul Z schițează portretul ideal al maestrului aflat totdeauna în căutarea adevărului, gata să ajute aspirantul „să treacă pragurile succesive”, să cultive virtuțile; maestrul „stăpîn pe sine (Compasul-spirit este așezat peste Echerul-materie), a ieșit complet din arealul iluziilor și știe întotdeauna cum să ajungă la rădăcina lucrurilor. În plus, un maestru veritabil nu va rămîne cantonat în dogme și prejudecăți. În înțelepciunea sa, el va fi mereu flexibil și adaptabil, tocmai pentru că știe să-i asculte pe toți cei din jur cu empatie, cu toleranță si cu o nemărginită iubire a aproapelui, fie că aceștia sunt inițiați sau simpli profani.” Frumos îndemnul de a nu rămîne cantonat în prejudecăți și dogmatism; doar cineva din afară ar putea crede că într-un moment de scăzută vigilență ar fi trecut printre coloane vreun „intrus” care să fi ajuns să poarte insemne ale importanței sale și care spre dezamăgirea ucenicilor rostește platitudini pe un ton pontifical, cam ceea ce făceau Bouvard și Pecuchet, admirabil descriși de Flaubert!
Un subiect de neocolit este credința masonului într-o entitate supremă, generic numită Marele Arhitect al Universului, pentru a da sens vocației universaliste a masoneriei și pentru a primi în rîndul său membrii aparținînd diverselor confesiuni, și aceasta în ciuda evidenței: ritualurile sînt profund influențate/impregnate de creștinism. Întrucît nimeni nu are nesăbuința de a încerca o conceptualizare a lui Dumnezeu, dialogul celor doi autori caută să surprindă paralelisme și similitudini conceptuale în diverse încercări de a schița o definire. „În doctrina masonică, afirmă maestrul Z, se fac aluzii în legătură cu Marele Arhitect al Universului, trimiteri subtile la o forță, la o putere ascunsă dincolo de aparențe, de diversitatea formelor existențiale și de iluzia manifestărilor vizibile. Această realitate profundă, nonduală, are ca atribute esențiale: unitatea, ubicuitatea, eternitatea și infinitatea sub toate aspectele.” Această afirmație dă naștere unei interogații de substanță despre cunoaștere și credință, căreia îi răspunde maestrul A, care susține că Marele Arhitect al Universului „este mai aproape de un Dumnezeu Unic, asemănător celui din religiile Cărții decât de oricare altul, sau alții. E un Dumnezeu al plenitudinii, nu al golului; al prezentei absolute, nu al nimicniciei.”
Pagini frumoase, pline de înțelesuri, sînt cele despre suveranitatea maestrului, despre perfecționarea maestrului, despre simbolistica și numerologia gradului trei. Gradul de maestru aduce în discuție un fenomen greu de cuprins și greu de explicat, căruia oamenii au căutat dintotdeauna să-i dea un sens: moartea. Deși moartea este un element al ordinii lumii, tradițiile inițiatice dau mărturie despre încercarea de a depăși frontierele morții. Mitul lui Osiris simbolizează drama existenței umane si triumful asupra morții: „Moartea, scria Mircea Eliade, desăvîrșește trecerea de la sfera neînsemnatului la sfera semnificativului. Ceea ce contează pentru noi este faptul că Osiris devine progresiv modelul exemplar nu numai al suveranilor, ci și al fiecărui individ. Osiris devine modelul tuturor celor care speră să înfrîngă moartea.” Oswald Wirth considera legenda zeiței Iștar ca fiind primul inel al unui lanț de texte inițiatice care ajung la legenda lui Hiram. Moartea maestrului este una simbolică, este repetiția dramei primordiale care amintește necesitatea morții pentru a te ridica la o altă înțelegere a universului. Moartea inițiatică premerge renașterii într-un nou Hiram; învestit cu calitățile lui Hiram, inițiatul devine la rîndu-i maestru. Legenda lui Hiram îi așază pe membrii ordinului masonic în fața morții celui drept, a celui de ucis de fanatismul, ignoranța, vanitatea calfelor decăzute. În fața amenințărilor, Hiram a ales să se supună Datoriei. Prin împlinirea datoriei sale, prin supunerea în fața legii morale, omul atinge măreția și își găsește dimensiunea metafizică. Taina lui Hiram este legea devenirii lăuntrice; aici poate fi cheia înțelegerii unui catren cu care se încheie poemul lui Goethe, Nostalgie preafericită; ultimul vers a rămas straniu și încă dă de gîndit: Mori și devino!
Cartea Ars moriendi este o pledoarie pentru cunoaștere, pentru profunzimea gîndului și pentru a nu rămîne la suprafața simplelor afirmații. Cei doi autori invocă nume sonore din varii domenii (Jung, Kant, Kuhn, Wittgenstein, Guénon, Vâlsan) deschizînd astfel un amplu cîmp de cercetare pe care alți căutători cu siguranță nu vor întîrzia să pornească într-o temerară aventură spirituală. Dacă cei dinlăuntru sînt încrezători că așa stau lucrurile, noi, cei din afară, nu putem decît să fim convinși că toți cei admiși „în cel mai nobil și distins Ordin al Francmasonilor” (Cavalerul de Ramsay) sînt animați de o nețărmurită dragoste de știință și de artele liberale!