De mai bine de 25 de veacuri filosofia este supusă unui neîncetat proces de definire; fenomen istoric datat în secolul al V-lea înainte de Hristos, filosofia/iubirea de înțelepciune a devenit un fenomen intelectual, spiritual sau social primind de-a lungul vremii noi accepțiuni, asta atunci cînd nu i s-a contestat dreptul de a locui în cetate.
Rîndurile care urmează nu abordează opinia contemporanilor despre filosofie și raportul ei cu o lume înstrăinată în tehnologie, ci încearcă cu precădere să amintească ce era filosofia pentru omul din antichitate. Filosoful francez Pierre Hadot (1922-2010) a consacrat întreaga sa viață aprofundării sensului prim al filosofiei în antichitatea greacă și în cea romană. Într-un interviu pe care mi l-a acordat la începutul anilor 1990, publicat în cartea Filosofia-aventura unui discurs, Cronica, 1995, profesorul Pierre Hadot mărturisea că pentru el „un filosof era, înainte de toate, cineva care trăia filosofic, adică cineva căruia rațiunea îi conducea viața, și care practica virtuțile morale. Filosofia este deci înainte de toate alegerea unei forme de viață, unei maniere de a trăi, căreia discursul filosofic îi va da apoi justificările și fundamentele teoretice.” Recent a apărut în limba română o carte a lui Pierre Hadot în care acesta prezintă concepția sa despre filosofia antică: Exerciții spirituale și filosofie antică, Arad, Editura Sfântul Nectarie, traducere din limba franceză de pr. Constantin Jinga; postfață de ierom. Agapie Corbu, 2015, 508 p. Varianta franceză a cărții lui Pierre Hadot a cunoscut mai multe ediții; prima a apărut în 1981 la Etudes Augustiniennes, iar ultima în 2002, la Albin Michel, după care s-a făcut traducerea recent apărută.
Pierre Hadot a avut de tînăr o educație religioasă intensă, prima filosofie pe care a cunoscut-o fiind tomismul, pe care a întîlnit-o mai ales în carțile lui Jacques Maritain; era un început bun în filosofie, aici se întîlneau sistemul și structura; prin Etienne Gilson avea să descopere distincția fundamentală în existențialism între esență și existență. În perioada de formare intelectuală a descoperit că nu este același lucru să-ți dai asentimentul unei afirmații pe care o înțelegi în manieră abstractă și să-ți asentimentul angajînd întreaga ființă, „realizînd” cu inima și imaginația; această distincție între asentimentul noțional și asentimentul real avea să-l ducă către exercițiile spirituale. Filosofia nu era elaborare de sisteme, ci privirea în sine și în jurul sinelui: „întotdeauna am considerat filosofia ca pe o metamorfoză completă a modului de a vedea lumea și de a fi în lume”, scria Pierre Hadot în prefața primei ediții. În aceste căutări, Pierre Hadot s-a apropiat de epicureism și de stoicism singurele care puteau întreține viața spirituală a oamenilor timpului său, aici fiind originea cărții sale despre exercițiile spirituale în care a arătat ce însemnau acestea pentru cei din vechime, reamintind că pentru școlile elenistice și romane, filosofia nu era o teorie abstractă, ci atitudine, stil de viață ce angajează întreaga existență, exercițiile spirituale corespunzînd unei transformări a viziunii despre lume și unei metamorfoze a personalității: „Cuvântul «spiritual» exprimă cel mai bine faptul că exercițiile acestea sunt opera nu doar a gândirii, ci a întregului psihic al individului; și, mai ales, el relevă adevăratele dimensiuni ale acestor exerciții: datorită lor, individul se înalță la viața Spiritului obiectiv, adică se situează în perspectiva Întregului.”
Dar ce sînt exercițiile spirituale? Nu puțini vor fi cei care gîndesc la celebrele exerciții spirituale ale lui Ignațiu de Loyola, dar acestea nu sînt decît varianta creștină a exercițiilor celor din antichitate. Philon din Alexandria a lăsat două liste de exerciții spirituale; una dintre ele enumeră: căutarea, examinarea, lectura, audiția, atenția, stăpînirea de sine, indiferența față de lucrurile indiferente. Atitudinea spirituală a stoicului era starea de vigilență permanentă; traducătorul a ales ca echivalent pentru „vigilence” termenul de „trezvie”, folosit astăzi mai rar, însemnînd „starea de limpezire a minții”. Trezvia îl va ține pe filosof departe de patimi, de gînduri apăsătoare despre trecut sau despre viitor, concentrîndu-se exclusiv asupra prezentului, asupra valorii infinite a clipei. „Pentru stoici, a filosofa este a te exersa în «a trăi», adică a trăi conștient și liber: conștient, depășind limitele individualității pentru a te recunoaște ca parte dintr-un univers animat de rațiune; liber, renunțînd la a mai dori lucruri care nu depind de noi și care ne scapă, pentru a nu ne mai preocupa decât de cele care depind de noi – acțiune dreaptă, conformă cu rațiunea.” Alături de meditație, exercițiile spirituale practicate în antichitate mai cuprindeau știința dialogului, exemplul clasic fiind dialogul socratic, deprinderea de a muri ca trecere de la o viziune a lucrurilor dominată de patimi individuale, la o reprezentare a lumii guvernată de universalitatea gîndirii, arta de a citi, de a lăsa textele să ne vorbească.
Scrierile lui Xenofon și dialogurile lui Platon fac din Socrate un mediator între idealul transcendent al Înțeleptului și realitatea umană concretă; dincolo de înfățișarea sa de Silen, Socrate era și purtătorul unei măști în spatele căreia se adăpostea personalitatea lui. La fel va construi și masca ironiei socratice „un fenomen foarte complex prin implicațiile sale literare, pedagogice și psihologice. Interogator neobosit, Socrate își conducea interlocutorul, prin întrebări abil formulate, până în punctul în care acesta își recunoștea propria ignoranță. Astfel, stârnește în interlocutorii săi un sentiment de neliniște, care, eventual, îi conducea mai departe spre o reevaluare a întregii lor vieți.” Masca lui Socrate, ironia abil ascunsă, tulbura sufletul interlocutorului, mai tîrziu a cititorului, ceea ce poate merge pînă la convertirea filosofică. Parcurgînd drumul cu interlocutorul său, Socrate pare a se identifica acestuia, care la rîndul său intră fără să-și dea seama, în discursul lui Socrate, se identifică cu acesta, cu aporia și cu îndoiala: „La finalul discuției, interlocutorul realizează că, de fapt, nu a învățat nimic. Nu mai știe nici el absolut nimic. Dar, pe parcursul discuției, a făcut și el experiența lucrării spiritului”, notează Pierre Hadot. Este aici o răsturnare a raportului clasic maestru-ucenic; a fi maestru, scria Kierkegaard, nu înseamnă a debita idei prefabricate, ci a te poziționa înăuntru a ceea ce a înțeles ucenicul. Pare greu de acceptat și mai ales de înțeles profesiunea de credință a lui Socrate: „Un singur lucru știu, și anume că nu știu nimic.”
Un alt gînditor asupra caruia a stăruit Pierre Hadot a fost Marcus Aurelius; pe lîngă capitolele din cartea despre exercițiile spirituale, filosoful francez este și autorul amplei lucrări La Citadelle interieure. Introduction aux Pensees de Marc Aurele (Fayard, 1992). Marcus Aurelius nu este autorul vreunui tratat filosofic, dar Gîndurile/Cugetările sale s-au bucurat de prețuire; scris mai mult ca un jurnal, Către sine consemnează idei despre existență, uneori de un tragism care avea să se regăsească în nihilismele și existențialismele moderne. La acea vreme însă, filosofia era mai puțin doctrină și mai mult călăuzire spirituală, Gîndurile lui Marcus Aurelius prezentînd dogmele fundamentale ale stoicismului, destinate transformării sufletului ucenicului. Formulările pesimiste ale lui Marcus Aurelius nu trebuie văzute doar ca expresia reprezentărilor personale ale împăratului, ci ca exerciții spirituale practicate după metode riguroase. În atitudinea față de evenimentele ce rezultă din cauze exterioare, împăratul recomanda primirea cu bucurie a tot ceea ce ține de natura universală: „Orice natură este împăcată cu sine însăși cînd se află pe drumul cel bun. Natura rațională merge pe un drum bun, dacă nu se înșală în reprezentările sale.”
Exercițiile spirituale își aflau împlinirea în fenomenul convertirii, care în antichitate se manifesta mai puțin în sfera religiosului, cît în sfera politicului și filosoficului. „În antichitate, susține Pierre Hadot, filosofia era în esență convertire, adică revenire în sine, revenire la esența autentică, printr-o desprindere violentă de alienarea provocată de inconștiență.” Stoicii și neoplatonicienii știau că întregul univers, viu și rațional, animat de Logos, era înzestrat cu o mișcare mergînd dinspre interior spre exterior, dinspre exterior spre interior: „Fenomenul convertirii relevă de o manieră privilegiată ambiguitatea insurmontabilă a realității omenești și pluralitatea ireductibilă a sistemelor de interpretare care se pot aplica acesteia.[…] Filosoful va avea tendința de a considera că singura transformare reală a omului este numai și numai convertirea filosofică.”
Cartea lui Pierre Hadot despre exercițiile spirituale este o încercare de rescriere a discursului filosofic exterior convertindu-l într-unul interior, o pledoarie pentru a vedea în înțeleptul antic pe cel ce are permanent Întregul în spiritul său, pe aducătorul de pace și seninătate, pe cel ce vede Eternitatea în ora trecătoare.
Taguri: filosofie, spiritualitate