Doamna cu Licorna

Poate părea surprinzător că încă se scrie despre animalul fabulos pe care nu l-a văzut vreodată cineva, după cum scria Rilke într-unul din Sonetele către Orfeu: „O, iată jivina ce n-a vieţuit niciodată”.

Despre licornă! Da, despre licornă şi reprezentarea sa în arta medievală se susţin lucrări de doctorat, cu precădere în Franţa, nu pentru că acolo ar fi văzut-o cineva, ci pentru că acolo pe lîngă miniaturile medievale care o redau în varii chipuri, dar cum altfel decît cu un corn?, există şi celebrele tapiserii cunoscute sub numele de Doamna cu Licornă, care fac gloria Muzeului Cluny – Muzeul Naţional al Evului Mediu. Cunoscută  pentru cărţile în care a descifrat tainice înţelesuri ale miturilor sau a mers pe căile misticii (Les Soleils de la Nuit; Les Amitiés célestes; Un chemin d’ambroise; Hadewijch d’Anvers ou la voie glorieuse; Impatience de l’Absolu), Jacqueline Kelen a publicat recent un frumos eseu despre tapiseriile de la Cluny: Les floraisons intérieures. Méditations sur la Dame à la Licorne, Paris, Editions La Table Ronde, 2015, 160 p. Printr-o convenţie s-a folosit termenul licornă, deşi în epoca medievală era folosit masculinul unicorn, animal redutabil prin forţă, ferocitate, venerat pentru puritate, totdeauna aflîndu-şi odihna aşezat cu capul pe genunchii unei fecioare. Dar amplele tapiserii conservate astăzi la Muzeul Cluny nu trimit doar la animalul fabulos, ci deopotrivă la trăsăturile, veşmintele şi podoabele doamnei, la întreg decorul. Pe urmele vizionarelor şi misticelor Hildegarde de Bingen şi Hadewijch d’Anvers, Jacqueline Kelen vede în tapiseriile medievale expresia tinereţii şi vigorii fiinţei interioare neatinse de trecerea timpului. Creşterea trebuie înţeleasă în manieră simbolică ca înălţare şi amploare a conştiinţei, ca dorinţă persistentă de a accede la divin, la ceea ce misticii numesc „viaţa perfectă”. Sigur, tapiseriile familiei Le Viste, lucrate în jurul anului 1500, nu înfăţişează un climat religios, dar ţin de o ordine a sacrului, o ordine apărată de Leu şi de Licornă, pe care nimeni nu o va profana. Misterul nu poate fi capturat, cum nu putea fi prinsă nici Licorna, doar îi puteau fi urmaţi paşii cu delicateţe. Să o urmăm pe doamna Jacqueline Kelen: „Să contemplăm deci ansamblul tapiseriilor, să intrăm în templu, în acest spaţiu sacru, în această viaţă radioasă.” Majoritatea interpretărilor tapiseriei de la Cluny văd în primele cinci tapiserii o ilustrare a celor cinci simţuri, iar în a şasea o renunţare la podoabe. Pe urmele lui Origen, Jacqueline Kelen scrie despre cele cinci simţuri dincolo de trăirile omului exterior, amintind că omul interior are deopotrivă cinci simţuri a căror subtilitate îi deschide calea către realităţile superioare; inima omului interior nu este un organ, ci conştiinţa Divinului.

În prima tapiserie, în mijlocul unei insule tronează cu mîndrie Doamna, avînd alături Leul şi Licorna; Doamna ţine în mîna dreaptă o lance cu un stindard lăsînd a se înţelege că porneşte în cucerirea unui loc minunat; domeniul său este o grădină suspendată între cer şi pămînt,  un loc intim şi profund: „Este o înţelegere secretă între domeniul sensibil şi lumea spirituală, un dialog neîncetat între văzut şi nevăzut. Cele şase tapiserii pun în scenă trecerea fină de la una la alta prin parcursul Doamnei care se arată a fi o lungă maturare, răbdătoare transformare. În timpul acestei mişcări progresive percepţiile se clarifică, trupul devine mai uşor, aproape transparent, apoi bucuria Cerului cuprinde totul. Acestei înalte asceze îi trebuie consacrată o viaţă întreagă.” Fiinţa umană cu conştiinţa trează se situează între cer şi pămînt, între tangibil şi impalpabil, fără a neglija nici unul nici celălalt. Tapiseriile de la Cluny nu sînt realizate sub imperiul perspectivei vizuale, personajele nu sînt nici aproape nici departe, ele sînt pe acelaşi plan şi sub aceeaşi lumină. Jacqueline Kelen face o apropiere cu arta icoanelor, unde subiectul este în întregime cuprins în realitatea Înaltului îmbrăţişată de lumina cerească. Tapiseriile de la Cluny nu reprezintă scene încîntătoare care suscită dulci reverii, ci pun privitorul în prezenţa unui Regat care pare pierdut sau ireal, un loc în afara geografiei şi a cronologiei, un Regat al spiritului.

A doua tapiserie este dominată de spiritul iubirii, al păcii, Leul şi Licorna ţinînd stindarde, protejînd acel tărîm al liniştii şi al bucuriei. În mod curent acestei tapiserii îi este atribuit simţul gustului, dar Jacqueline Kelen găseşte mai curînd trimiteri către cuvînt, către „limba păsărilor”, către cuvîntul etern. În această a doua tapiserie „nu mai sîntem în domeniul agitat al emoţiilor şi al pasiunilor, domeniu instabil, capricios, contrastant, pe care-l desemnăm astăzi prin psihism, acolo unde iubirea devine ură şi atracţia repulsie, acolo unde dorinţele sînt avide şi trecătoare. Sîntem într-un univers deopotrivă fremătător şi netulburat care respiră o pace profundă.” Alchimiştii au descifrat în „ţesătura” tapiseriilor de la Cluny expozeul răbdătoarelor lor operaţii care se încheie cu obţinerea aurului alchimic, ternarul alchimic sulf, mercur şi sare fiind reprezentat de Leu, Doamnă şi Licornă, personaje prezente în toate cele şase tapiserii. Alchimia începe să fie privită prin prisma adevăratului ei scop: nu fabricarea aurului material, nu obţinerea unor fenomene spectaculoase, ci regenerarea omului natural, îndreptarea către lumină, după deviza Orare et Laborare. Îndemnul acestei tapiserii este căutarea semnificaţiei ascunse a lucrurilor, descifrarea semnelor, înţelepciunea dezvăluindu-se doar celor care caută subtilul.

Atmosfera calmă, de reculegere domină şi cea de a treia tapiserie, cea în care Doamna împleteşte o cunună din garoafe într-un frumos îndemn de a deprinde voluptăţile sensibile, bucuria înaltă şi esenţa imuabilă a fenomenelor: „Totul corespunde, Cerul şi Pămîntul, luminile din Înalt şi frumuseţile de Jos, stelele strălucitoare şi florile proaspete. Demersul interior, cel al inimii, constă în a intra în simpatie, în sensul puternic al termenului, cu universul întreg, văzut şi nevăzut. Doamna care este Inţelepciunea face să domnească pacea în jurul ei. Ea îngăduie punerea în acord, în locul luptei, a suveranităţii temporale a Leului şi autoritatea spirituală a Licornei. Anunţ al unui timp mesianic”, scrie Jacqueline Kelen. Un timp al Sophia perennis, al eternei Înţelepciuni. Un motiv încărcat de simbolism este rodia, desenată pe rochia Doamnei. Simbol major al hermetismului, rodia era în Grecia antică atribut al Herei şi al Afroditei; conţinînd sub coaja unică un număr mare de seminţe rubinii, rodia este simbol al fecundităţii, al unităţii, al plenitudinii; alchimic, rodia desemnează opera la roşu. Privitorul tapiseriilor este totdeauna atras de centrul, acolo unde întîlneşte invariabil calmul, dreptatea, frumuseţea şi iubirea, spiritul iubirii iradiind, fiind Unul în multiplele sale manifestării, o rodie şi seminţele sale!

Ca şi parfumurile, sunetele se înalţă şi se pierd în înălţimi; în cea de a patra tapiserie, Doamna cîntă la orgă, privirea Leului, a Licornei, a celorlate animale îndreptîndu-se către interior, trecînd dincolo de materialitatea lumii pentru a se apropia de sonorităţile cereşti. Muzica răspîndeşte cîntul sufletului, bucuria sa, nostalgia sa, tapiseria propunînd o schimbare de registru: „Doamna se face ecoul vocii Licornei care desemnează puterea eternă a Spiritului.” Alchimiştii şi poeţii ştiu bine că iubirea animă materia; se spune că lira lui Orfeu domolea furia tigrilor şi făcea pietrele să plîngă. Muzica interpretată de Doamna sub inspiraţia Licornei rezonează cu cei care trec dincolo de condiţia muritoare, cu cei a căror dorinţă de eternitate întîlneşte frumuseţea primă; imaginea Leului este aici grăitoare: nu este reprezentat ca în celelalte tapiserii, ci cu gura închisă, păstrînd tăcerea şi bucurîndu-se de sonorităţi imemoriale, de o muzică înzestrată cu putinţa de a transfigura.

A cincea tapiserie redă apropierea dintre Doamna gînditoare şi Licorna îmblînzită, aşezată cu picioarele din faţă pe genunchii stăpînei sale; scena degajă simplitate şi claritate. În această tapiserie Licorna nu apare ca un animal heraldic, aşa cum este Leul, ci ca o prezenţă pură, trimiţînd la legenda care afirmă că sălbatica licornă nu putea fi prinsă de nici un vînător, dar că atunci cînd se refugia în poala unei fecioare devenea blîndă, lipsită de apărare, şi atunci putea fi capturată. Un poem al lui Thibaut de Champagne, din prima jumătate a secolului al XIII-lea, transpune această vînătoare în planul iubirii, poetul comparîndu-se cu un unicorn care, fascinat de femeia iubită, devine prada sa fericită, în ciuda morţii sigure. Tapiseria nu zugrăveşte nicicum o vînătoare, peste tot domneşte inocenţa, Doamna neîncercînd vreo clipă să captureze minunata, nesperata Licornă pe care o invită să privească în oglindă şi să descopere astfel trăsăturile straniei sale frumuseţi. Privirea Doamnei este în întregime întoarsă către interior: „Cu cît o fiinţă este mai degajată, cu atît este mai aptă să întrevadă spaţiile spirituale. Cu cît închide ochii la evenimentele temporale, cu atît se trezeşte către alte realităţi. Din acel moment, prin miros, auz sau văz, percepe universul nevăzut în numeroasele sale manifestări.”

Ultima tapiserie este cea a orei solemne, nu a unei rupturi, ci a pragului peste care Doamna trece spre o nouă întîlnire; cu calm, fără regret sau violenţă, Doamna renunţă la bijuterii, la ceea ce este trecător, făcînd pasul către ceea ce impune asceza: rigoare, purificare, interiorizare, tăcere: „În această ultimă etapă a parcursului, este evident că Doamna nu face un dar material fidelei sale însoţitoare, ci că îi încredinţează în tăcere Cunoaşterea ascunsă. Tînăra se află alături de Licornă, alături de polul spiritual.” Este singura tapiserie care conţine un înscris; deasupra pavilionului în care se află Doamna, stă scris A mon seul desir I, o expresie fără conotaţii materiale, dar cu un înţeles esoteric rezervat celor care sînt gata să-şi consacre întreaga viaţă căutării veşniciei. Deviza înscrisă pe fronton devine astfel un cuvînt de trecere, iar pavilionul nu mai este un loc de adăpost, ci o poartă regală larg deschisă. Doamna Jacqueline Kelen îndeamnă cititorii să treacă dincolo de nivelul elementar al lecturii şi să adauge celor cinci simţuri un al şaselea care nu le completează, ci traversează celelalte cinci simţuri/tapiserii ca dorinţă purificată, animată de un intens sentiment al divinului, de o singură dorinţă, cea de a avea acces la lumea eternă şi infinită. Există dorinţă şi Dorinţă, iar Doamna cu Licorna este însufleţită de o unică Dorinţă pe care nu o umple nici un muritor, este Dorinţa de Absolut, dorinţa eliberată de orice determinism: „Într-un parcurs spiritual, esenţială este dorinţa: ea afirmă o ardoare şi o voinţă constante asupra căii care duce la Divin. Departe de orice fatalitate, de orice determinism, ea desemnează conştiinţa liberă şi liberul angajament. Este focul care luminează şi încălzeşte pelerinul de-a lungul drumului său.”

Cele şase tapiserii nu propun o învăţătură morală privind viaţa pe acest pămînt, ele arată necesitatea ascensiunii spirituale spre regăsirea Unului. Inscripţia din ultima tapiserie este A mon seule desir I, dar de multe ori se omite acest I final care, în opinia doamnei Jacqueline Kelen este Unul, nu prima cifră dintr-o serie, ci realitatea  unică, de nedepăşit; este ceva asemănător cu gravura lui Durer Melancolia I. Majuscula I este primul nume al lui Dumnezeu în limba paradisiacă a lui Adam. Este propriu unei lucrări hermetice, fie ea picturală sau literară, să ofere mai multe căi de interpretare, iar eseul doamnei Jacqueline Kelen este o încîntătoare punere în pagină a unor noi litere, a unor noi sensuri şi simboluri.