Despre parcursul iniţiatic

Despre parcursul iniţiatic, despre simbolismul acestuia, despre secretul masonic se scrie mult, de cele mai multe ori speculîndu-se inutil asupra obscurantismului iniţierii, asupra „tainelor” care nu prea au nimic comun cu ritualul masonic, ci mai mult cu setea de senzaţional a cititorului;

Mai interesează pe cineva să citească despre locul unui mason în sînul unei comunităţi de gîndire? Mai crede cineva în construcţia individului în cadrul unui grup iniţiatic sau toţi aşteaptă cu înfrigurare dezvăluiri despre fantasmagorice uneltiri în contra semenilor? Sînt întrebări frecvente într-o lume aflată sub un nemaiîntîlnit asalt mediatic, întrebări care în lipsa răspunsurilor sincere, rostite fără emfază, nu dintr-un iluzoriu amvon, duc spre pripite răspunsuri acceptate fără discernămînt. Din perspectiva practicii personale psihiatrice şi a trăirilor masonice, Olivier Pouclet propune cititorilor o altă perspectivă asupra iniţierii ucenicului, sub semnul verticalităţii ilustrate de firul cu plumb: Le Cheminement de l’apprenti franc-maçon. Interprétation psychologique et symbolique, Paris, Editions Maison de Vie, 2016, 168 p.

Verticalitatea cere mai întîi o coborîre, iar în masonerie această coborîre este şederea în Cabinetul de reflecţie, prolog al ceremoniei de primire a luminii; iniţierea masonică este altceva decît primirea într-un club profan, ea presupune o schimbare profundă; şederea în cabinetul de reflecţie înseamnă extragerea candidatului din imediatitatea cotidiană şi coborîrea într-un spaţiu în care i se cere să mediteze asupra valorilor fundamentale. Cabinetul de reflecţie este pentru cel venit în adevăr în căutarea Luminii o alegorie a cunoscutului mit platonician al peşterii, din dialogul Republica: „Platon expune, în acest text, capacitatea oamenilor de a accede la cunoaşterea realităţii pe plan filosofic, ca şi aptitudinea lor de a o transmite. Mi se pare că francmasoneria, în a sa căutare a adevărului după un ritual iniţiatic, se apropie de demonstraţia filosofului. Vedem cum Cabinetul de reflecţie, sub anumite aspecte, îl cufundă pe candidat în condiţii de experimentare similare cu a oamenilor descrişi de Platon”, scrie Olivier Pouclet. În peştera lui Platon oamenii erau înlănţuiţi la propriu, văzînd pe pereţi doar umbre; şi în Cabinetul de reflecţie candidatul este înlănţuit, înlănţuit de propriile prejudecăţi, credinţe şi pasiuni ale lumii profane. Proba din ritual este una a introspecţiei, iar Cabinetul trimite şi la asemănarea cu o închisoare, din care individul trebuie să se elibereze înălţîndu-se la o treaptă superioară de existenţă, trebuie să descopere lumina care-l va elibera de piedicile lumii reale; Pouclet subliniază cu deplin temei că iniţierea nu e un proces care se încheie odată cu ceremonia, oricînd masonul poate redeveni captiv dacă nu-şi reconsideră cunoştinţele şi credinţele. Din această perspectivă, Cabinetul are deopotrivă simbolismul peşterii şi al închisorii, din care candidatul poate ieşi doar după ce urmează îndemnul alchimic din acronimul V.I.T.R.I.O.L., făcînd astfel călătoria speculativă în meandrele inconştientului.

Călătoria este o constantă a ritualului masonic, o componentă a procesului iniţiatic, a vieţii în ansamblu, călătoria fiind văzută ca o alegorie a vieţii cu riscurile, bucuriile şi vicisitudinile sale. Cei mai mulţi autori de literatură masonică insistă pe schimbarea pe care o produce călătoria masonică, o călătorie iniţiatică, altceva decît o călătorie didactică. După proba pămîntului, materia prima, profanul pătrunde în spaţiul sacralizat al templului unde este supus probei aerului, care simbolic poate figura lumea ideilor, candidatul trebuind să renunţe la convingeri impregnate de viaţa socială. Următoarea călătorie îl supune pe candidat unei noi purificări, cea prin apă, pentru ca în cea de a treia călătorie, focul să înlăture ultimele impurităţi, pregătind astfel candidatul pentru o viaţă spirituală.

Descrierea parcursului iniţiatic nu este nicidecum cuprinsă în întregime în vreo carte semnată de un membru al ordinului masonic; fac o nimerită distincţie între mason şi membru al ordinului! Cred în continuare în frumoase descrieri ale parcursului iniţiatic prezente în literatură, scrise cu mai mult talent…Olivier Pouclet ne aminteşte călătoriile eroului din Micul Prinţ a lui Antoine de Saint-Exupéry, şi întîlnirea cu regina infernului, o ilustrare metaforică a purificării prin foc. Micul Prinţ este întîlnirea cu eul copilăriei, de care ar trebui să ne amintim totdeauna cu nostalgie: „Copilăria reprezintă puritatea, dar nu cea pe care avem obişnuinţa de o reprezenta. Pentru Saint-Exupéry este vorba de o puritate văzută prin ochii unui adult rămas copil. Ea păstrează doza de candoare imaginară care creşte în iubirea liberă de orice raţionalitate, de credinţă şi de presiune societală. Această povestire poate fi un testament al copilăriei tale”, scrie Olivier Pouclet. Povestea este cea a întîlnirii unui bărbat aflat singur în deşert cu un copil care îl constrînge să redevină copil, pentru că adulţii nu sînt capabili să înţeleagă esenţa existenţei pentru că sînt prinşi, anchilozaţi în prejudecăţi. Întîlnirea cu locuitorii altor planete este parte a călătoriei iniţiatice care va conduce la o schimbare de statut ontologic. Călătoria interioară a lui Antoine de Saint-Exupéry are ca ţel purificarea de credinţele moştenite, ceea ce Olivier Pouclet vede în şederea în Cabinetul de reflecţie şi în călătorii, cînd omul trebuie să regăsească liberul arbitru şi să nu rămînă înlănţuit în credinţele sale.

După ce a studiat parcursul iniţiatic pînă în mementul purificării prin foc, Olivier Pouclet ne propune construcţia unei figuri labirintice; deşi labirintul nu participă în probele iniţierii, el poate fi comparat cu călătoriile simbolice. Prezent în culturile lumii încă din proistorie, labirintul, cu forma sa spiralată, este o imagine a traiectoriei vieţii umane, reprezintă destinul uman, gînd pe care trebuie să-l fi avut şi Dedal, arhitectul labirintului din Cnossos. Gîndirea modernă, pe urmele lui Descartes, a condamnat gîndirea labirintică drept gîndire obscurantistă. Olivier Pouclet identifică pătrunderea în labirint cu o căutare, ca într-un ritual de trecere; în Evul Mediu pe pavimentul catedralelor era figurat un labirint care reprezenta ”drumul Ierusalimului”, pelerinajul iniţiatic care îi apropia pe credincioşi de tărîmul făgăduinţei. Jacques Attali afirmă că labirintul este făcut pentru a fi parcurs, nu cunoscut sau reprezentat; Olivier Pouclet caută indici ai prezenţei labirintului în templul masonic. Totul se petrece în interiorul a ceea ce masonii numesc pătratul lung, pavajul mozaicat, a cărui dualitate, alb şi negru, aminteşte de labirint. Calea esoterică, cum o numea Jules Boucher, este calea iniţiatului ale cărui călătorii îl vor apropia de centru templului, de cunoaştere.

Lumina ocupă un loc fundamental în ritualul masonic, iniţierea încheindu-se cu primirea luminii. Să fie doar lumina vizibilă prin ochi, cînd este ridicat bandoul care îi acoperă ochii? Sau ar trebui să înţelegem lumina ca un concept dincolo de sursa optică? Olivier Pouclet, pornind de la textele misticii iudaice propune o diferenţiere clară între lumină şi (i)luminare, între lumina vizibilă şi lumina inteligibilă. În mai toate religiile lumina este expresia divinităţii; în Facerea, lumina este contemporană, în sens sacru, cu momentul creaţiei universului; apoi Dumnezeu a creat cei doi luminători despărţind ziua de noapte. Trebuie păstrate nuanţele cînd vorbim de lumină, de luminători, de întuneric, de obscuritate, de tenebre. Un gînd al lui Marsilio Ficino aduce necesare şi subtile clarificări: divinul este o lumină nevăzută şi o numeşte inteligibilă pentru a o distinge de lumina vizibilă; acelaşi gînditor renascentist scria despre intervenţia celor cinci simţuri în perceperea luminii, nu doar a văzului, aşa cum se consideră în mod obişnuit; tot Ficino spunea că adevărul este o lumină interioară. Olivier Pouclet revine asupra textelor fundamentale ale misticii iudaice, din care evident nu ar fi putut lipsi Zoharul cu ale sale trimiteri la opoziţia alb-negru, alegînd triunghiul Coroană-Inteligenţă-Înţelepciune ca model al Luminii în lojă.

Numărul trei este unul cu profunde reverberaţii în masonerie şi nu este rezultatul vreunei fantezii, ci pentru că este un număr perfect, unitar. Totdeauna cînd este amintit numărul trei se face trimitere la creştinism şi Treime, ceea ce se întîmplă şi în masonerie, mai ales că masoneria operativă, iar pe urmele sale şi cea speculativă, a apărut în ţări creştine. Să amintim doar prezenţa numărului trei în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat: trei mari lumini (Cartea legii sacre, compasul şi echerul), trei coloane (Înţelepciunea, Forţa, Frumuseţea), prezenţa în templu a triunghiului avînd în centru ochiul (imagine a divinităţii). Pentru Olivier Pouclet ternarul simbolizează viaţa întregii entităţi biologice prin secvenţele naşterii, creşterii şi morţii, ternarul regăsindu-se ca valoare fundamentală în construcţia noastră psihică, aşa cum avea să arate Sigmund Freud.

Deşi nu apare în nici un ritual, deşi nu face parte din vocabularul masonic curent, termenul egregoră este tot mai des folosit în lucrări esoterice; el nu are un corespondent în limba română acceptat lexicografic, motiv pentru care circulă într-o tarnscriere urmînd-o pe cea franceză, filieră pe care a pătruns în limba română, deşi el vine din latină şi cunoaşte şi o rădăcină greacă. Cuvîntul a fost folosit frecvent în Cartea lui Enoh, iar în cultura modernă de Victor Hugo în La Legende des siecles. Semnificaţia masonică a termenului se apropie de cea dată de Enoh: o stare de comuniune între membrii unei comunităţi; dar egregoră trimite deopotrivă la starea intermediară între divin şi uman. Stanislas de Guaita vorbeşte despre fiinţe colective şi virtuale, poate o prefigurare a „inconştientului colectiv”, deşi de Guaita o asociază unei entităţi care ar putea fi apropiată percepţiei comune a îngerilor. Olivier Pouclet este surprins de dorinţa celor mai mulţi autori de a găsi un corespondent material al termenului egregoră, ca şi cînd omul nu poate concepe o gîndire nevăzută şi inexprimabilă, ca şi cînd totul trebuie materializat. O privire nunaţată asupra termenului de egregoră o are René Guénon mai ales în cartea sa Initiation et realisation spirituelle/ Iniţiere şi realizare spirituală, tradusă şi în limba română. Guénon propune o interpretare apropiată de definiţia etimologică, dar respingînd noţiunea de „entităţi colective” a ocultiştilor; el afirmă că organizaţiile iniţiatice comportă un element psihic ce poate ajuta membrii să fie apăraţi de lumea exterioară. Jules Boucher abordează şi el subiectul şi crede că egregora este o entitate, o fiinţă colectivă apărută într-o adunare; este o stare în care masonul intră în timpul iniţierii, stare transmisă cînd în lojă fraţii se prind în lanţul de unire. Mai aproape de noi, Irene Mainguy respinge fanteziile limbajului ocultist modern şi amalgamul între iniţiere şi egregoră, între aportul psihic şi aportul spiritual. Nefăcînd parte din lexicul clasic al masoneriei, al ritualurilor, termenul de egregoră este folosit rareori în context masonic, dar în lojă el poate fi tradus doar prin timpul privilegiat în care fraţii trăiesc o intensă senzaţie de comuniune fraternă.

Iniţierea este un parcurs şi o trăire individuale, dar călătoria masonică nu este un itinerar individual, dacă ar fi aşa s-ar petrece în tihna bibliotecii, ea este trăită împreună cu ceilalţi, acolo unde Cartea lui Enoh ne învaţă despre egregoră, loja fiind în egală măsură un corp spiritual şi un corp social. Fiecare dintre cele două componente poate trăi separat, dar împreună configurează un corp spiritual şi unul social unic. Sînt multe asociaţii şi grupuri adînc înrădăcinate în social, dar le lipseşte iniţierea! Fără iniţiere masoneria şi-ar pierde funcţia sacră şi s-ar amesteca în masa asociativă. Cartea lui Olivier Pouclet ne îndeamnă să nu ne pierdem nicicînd valorile tradiţionale!