Despre psihic şi materie

Marie-Louise von Franz a fost una din importantele colaboratoare şi continuatoare ale lui C.G. Jung. Cărţile sale au început să fie cunoscute şi cititorilor români, pînă acum fiind traduse Psihoterapie. Experienţa unui practicant jungian şi Dimensiuni arhetipale ale psihicului, la Editura Herald, Visele şi moartea, la Editura Nemira.

O menţiune aparte pentru traducerea şi comentariile pe care Marie-Louise von Franz le-a făcut tratatului alchimic Aurora Consurgens, atribuit lui Toma din Aquino. Traducerea şi comentariile au fost incluse în volumul 14/3, Mysterium Coniunctionis, al Operelor complete ale lui C.G. Jung, traducere în limba română la Editura Trei, semn al preţuirii activităţii colaboratoarei sale. Recent cărţilor doamnei Marie-Louise von Franz traduse în limba română li s-a mai adăugat una: Psihic şi materie, Bucureşti, Editura Herald, traducere din limba germană: Ida Alexandrescu, 2016, 350 p. Este un fapt demult acceptat că evoluţia psihiatriei în secolul al XX-lea a stat sub semnul descoperirii inconştientului, pornind de la existenţa unei realităţi psihice dincolo de conştiinţa eului. Cei doi descoperitori ai inconştientului au fost Sigmund Freud şi C.G. Jung, discipol al primului; la un moment dat cei doi s-au despărţit, una din fericitele despărţiri intelectuale! Jung va înţelege prin psihic totalitatea conştiinţei, va accentua caracterul de normalitate al anumitor complexe, va studia arhetipurile în formele lor psihice de manifestare, va pune în evidenţă echivalenţa sensului în abordarea sincronicităţii, va  încerca să arate că numărul este singurul element prin care putem percepe ordinea lumii, teme pe care Marie-Louise von Franz le prezintă în relaţie cu ştiinţa, cu mitologiile, cu filosofia.

Publicarea integrală a operei lui C.G. Jung, încheiată apoteotic cu tipărirea unei scrieri asupra căreia autorul a păstrat şi cultivat misterul, Cartea Roşie, apărută postum, îngăduie să se vadă amploarea preocupărilor şi studiilor sale, care trec mult dincolo de graniţele inerente oricărei discipline, în acest caz psihiatria. C.G. Jung a fost un înaintemergător, a redescoperit contemporanilor alchimia şi gîndirea orientală, nu a respins aprioric nici o cale de cercetare care îl putea apropia şi mai mult de tainele psihicului, de înţelegerea lumii, a naturii „care conţine totul, deci şi necunoscutul…inclusiv materia.” Pe urmele prietenului său Richard Wilhelm, C.G. Jung s-a apropiat de cîteva texte fundamentale ale gîndirii chineze, printre ele Yi Jing şi I Ching, primul dintre ele construit integral pe principiul sincronicităţii, noţiune prin care Jung ne invită să contemplăm în acelaşi timp domeniile complementare ale psihicului şi materiei, domenii pînă atunci privite separat, după cum observă M.-L. von Franz. Sincronicitatea se referă la aspectul unitar al existenţei care transcende conştiinţa, ceea ce Jung numea unus mundus, ceea ce filosofia medievală numea „Sapientia Dei”. Jung duce gîndul mai departe şi face o apropiere între unus mundus şi mandala, omologul său psihic; mandala a fost folosită ca instrument de divinaţie pentru explorarea „cunoaşterii absolute” şi a fost folosită o lungă perioadă de la Ramon Llull pînă la Leibniz, pe fondul unei reaprecieri a căutărilor alchimice; pentru Jung, spiritul lui unus mundus ar fi mercurul alchimic, adică „inconştienţa originară, care conţine în ea toate contrariile”.

Una din marile enigme ale oamenilor din vechime dar şi vremurile noastre este timpul, fluxul temporal oscilînd între trecut, prezent şi viitor. M.-L. von Franz face o pertinentă incursiune în străvechi credinţe despre timp pentru a ajunge la cercetări moderne; scriind despre timpul linear şi timpul ciclic, autoarea consideră că înţelegerea acestora este facilitată de imaginea spiralei, simbol în care Jung vedea conştientizarea sîmburelui sufletului, a sinelui. Dar timpul nu este numai măsurarea prin mijloace tehnice, există şi o experienţă subiectivă a timpului care variază de la individ la individ. Pornind de la Yi Jing şi visele pacienţilor săi în care evenimente exterioare relevau un sens simbolic similar cu cel al imaginilor onirice, Jung avea să observe că „în astfel de momente, psihicul şi materia nu par a mai forma realităţi separate, ci se regăsesc, într-un mod ordonat, într-o singură situaţie simbolică semnificativă. Totul se întîmplă atunci ca şi cum lumea fizică şi psihică nu ar fi decât faţetele unei singure şi unice realităţi.” Subiect complex şi paradoxal, timpul a preocupat nu doar pe filosofi, de la Platon la Bergson, relativitatea sa a fost exprimată şi în basme, avem şi noi exemplul tulburătorului basm Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, dar şi în straturile profunde ale inconştientului. Într-un model schematic în cercuri concentrice, de la exterior către interior se succed timpul egoului, inconştientul personal, aionii arhetipali şi aionii de reînnoire a sinelui; în centru este butucul gol al roţii, domeniul nontimpului, butucul despre care scria Lao Zi: „Treizeci de spiţe se unesc în butucul roţilor: În golul din centru constă folosirea lor”, iar în marginea gîndului înţeleptului chinez, Marie-Louise von Franz notează: „Cu cât ne apropiem de cercul exterior, cu atât pătrundem mai mult în domeniul timpului în forma sa familiară.”

Este ştiut că în jurul anului 1930 C.G. Jung s-a apropiat tot mai mult de alchimie, atît prin lecturile traducerilor textelor chineze făcute de Richard Wilhelm, cît şi prin scrierile alchimice în greacă şi latină, Marie-Louise von Franz fiind cea care ordona textele alchimice, iar unde era cazul făcea traducerea lor. Un autor a cărui operă a fost studiată de Jung a fost Zosimos, un învăţat grec din secolul al III-lea d.H., care a scris despre Anthropos, zeul-om, „prăbuşit sau coborât în materie, care trebuia eliberat şi salvat de către oameni din legăturile acestei lumi materiale şi trecătoare.” În opinia lui Jung, aici este vorba despre un proces inconştient de proiecţie, iar omul-zeu nu va fi căutat într-un spaţiu metafizic şi în afara lumii, ci în materia însăşi, materia care conţine misterul zeului încarnat, ceea ce în limbajul omului modern, scrie M.-L. von Franz, este secretul Sinelui, totalitatea omului care transcende eul conştient. Mult timp, mare parte din psihic se situa în afara individului, ţinea de materia animată a universului. Jung afirma că diferenţierea dintre spirit şi materie este etichetarea a două manifestări ale fiinţei în sine pe care omul le experimentează: „cea spirituală în interior, iar cea materială în exterior”.

Una dintre ideile antichităţii pe seama căreia a nuanţat C.G. Jung a fost cea a unei unice naturi, unde se întîlnesc fiinţa şi nefiinţa, idee care a dispărut odată cu apariţia creştinismului, dar care va fi reîntîlnită la misticii arabi, Sohrawardi vorbind despre o a treia lume, mundus archetypus subtil. Este lumea arhetipurilor care are a face cu profunzimile spiritului uman, o lume a imaginaţiei creatoare, aşa cum apare la Ibn’Arabi, o lume a similarităţii şi armoniei cum o descriu cu nuanţele fireşti Ramon Llull, Marsilio Ficino, Paracelsus, Giordano Bruno, Robert Fludd, Leibniz. Jung se desparte de Leibniz într-un singur punct: „pentru el legătura transversală sincronistică a evenimentelor nu constituie o regulă generală. În realitatea empirică, evenimentele sincronistice observabile nu se produc decât în mod sporadic şi neregulat. Pentru Jung tocmai aceste cazuri singulare sunt cele care caracterizează sincronicitatea”, notează M.-L. von Franz. Contribuţiile autoarei la teoria sincronicităţii elaborate de C.G. Jung depăşesc sfera de interes a psihiatrului, a clinicianului, intrînd în dialog deopotrivă cu colegi, dar şi cu filosofi şi oameni de ştiinţă, cum ar fi Stephen E. Braude, Hans Bender, John Beloff, Hubert Reeves, David Bohm. Sincronicitatea, în viziunea lui Jung, indică o creaţie continuă (creatio continua), în care timpul este un intermediar între ceea ce este posibil şi ceea ce există; unus mundus, lumea Una, transcende dualitatea psihic-spirit reprezentarea sa cea mai potrivită fiind sphera inteligibilis, a cărei simbolistică a fost admirabil surprinsă de Meister Eckhart: „Dumnezeu este un cerc incomensurabil şi nemăsurabil, care cuprinde spiritul vast al omului sub forma unui punct care – comparat cu imensitatea de neconceput a lui Dumnezeu – este atât de mic încât nici nu poate fi numit.” Fichte vedea în imaginea sferei infinite simbolul Eului nostru creator şi absolut în psihic. M.-L. von Franz observă că s-au produs schimbări şi în privinţa raportării oamenilor de ştiinţă la divinitate, Gnoza de la Princeton, cartea lui R. Ruyer aducînd o viziune mai dinamică asupra realităţii materiale, aşa cum Jung aducea o viziune dinamică a arhetipurilor inconştientului. Omul occidental este în căutarea sensului, un univers static ar fi ceva intolerabil: „În timp ce occidentalul vrea să desăvîrşească sensul lumii, orientalul se străduieşte să găsească desăvârşirea acestui sens în om”; dincolo de alternanţa sensului şi a nonsensului, „lumea în care am fost născuţi este brutală şi crudă, şi în acelaşi timp, de o frumuseţe divină”, scria Jung.

Timp, sincronicitate, psihic, materie, vis, sînt teme pe care C.G. Jung le-a abordat în cărţile sale, sînt teme pe care Marie-Louise von Franz le prezintă cu acribia binecunoscută, într-un demers plin de erudiţie, de armonia şi de bucuria cunoaşterii, de admiraţie pentru întîlnirea cu C.G. Jung. La finalul unuia din capitole scria că unul dintre marile merite ale lui Jung este că nu a lăsat o doctrină formală, ci a deschis mai multe uşi către nebănuite posibilităţi creatoare. Pe una din uşi va pătrunde cîndva cel ce va descifra tainele din Cartea Roşie …