Însingurat, trist, vlăguit, nesigur, trîndav, deznădăjduit, dezgustat de aproape orice, într-o permanentă atonie spirituală, cufundat în propriile gînduri, privitor neputincios. Sînt doar cîteva dintre faţetele care configurează trăsăturile definitorii ale melancolicului, ale celui care se regăseşte plastic în gravura Melancolia a lui Durer, iar poetic în Spleen-ul lui Baudelaire:
“Şi lungi şi nesfîrşite convoaie mortuare
Încet şi fără muzici prin suflet trec mereu;
Speranţa-nvinsă plînge; şi, rea, dominatoare,
Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu.”.
Scriitori şi filosofi din vechime au lăsat nu numai strălucite descrieri ale stărilor melancolice, dar au căutat să ofere şi îndreptările care să-i readucă pe melancolici mai aproape de semenii care priveau lumea cu mai multă seninătate. În primele secole de creştinism, Evagrie Ponticul stabilise o listă de opt păcate care-i încercau pe călugării aşezaţi în pustie; printre ele tristeţea şi demonul acediei. Tristeţea apărea din pricina neîmplinirii dorinţelor sau a mîniei; demonul acediei era demonul de amiază, cel care toropea sufletul călugărului, ţintuindu-l cu ochii pe ferestre, împingîndu-l afară din chilie, făcîndu-l să tînjească după alte locuri. Deşi în listă vor rămîne şapte păcate, fără acedia, aceasta va continua să fie văzută ca amestec de somnolenţă, silă, deznădejde şi trîndăvie; dacă nu mai era în listă nu înseamna că nu dădea tîrcoale călugărilor … La începutul secolului al XVII-lea, un învăţat englez, Robert Burton, publică o lucrare monumentală care va dăinui: The Anatomy of Melancholy. De curînd a apărut şi în limba română: Anatomia melancoliei. Pagini alese, Bucureşti, Editura Herald, traducere din engleză, note şi îngrijire ediţie: Iustina Cojocaru, 2016, 352 p. Anatomia: ştiinţă care se ocupă cu studiul structurilor organismelor vii şi al relaţiilor dintre diferite organe. În afara manualelor de liceu şi a celor universitare, sînt multe cărţi ce au în titlu sau subtitlu substantivul anatomia; nu mai departe celebra carte a lui Andrew Solomon Demonul amiezii (împrumutat şi el de la Evagrie Ponticul sau Ioan Casian) are ca subtitlu „Anatomia depresiei”. Dar alăturat melancoliei găsim în titluri: suferinţei, singurătăţii, ignoranţei. Să fie anatomia singura care duce analiza pînă la ultimele straturi?
Eruditul Robert Burton, pastor anglican, vicar al Bisericii Sf. Toma, din Oxford, şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii între tomurile bibliotecii „Christ College” din Oxford, unde mistuit de propria melancolie scria la singura sa carte: Anatomia melancoliei, semnată Democrit Junior. De ce Democrit? Filosoful antic fusese discipolul unor magi, călătorise în Egipt, în India, în Persia, a dus o viaţă umilă departe de gloria la care alţii visau, iar el putea să o aibă, pe care Timon îl prezenta astfel: „Democrit cel prea înţelept, păstor de cuvinte / Iscusit vorbitor pe care-l afli-între primii.” Despre Democrit se spune că era un melancolic, aşa reprezentîndu-l şi desenul de pe coperta cărţii lui Robert Burton: capul înclinat, sprijinit în mîna stîngă, atitudine specifică melancolicilor, gînditorul englez notînd:
„Bătrînul Democrit, sub copac,
stă aşezat pe-o piatră, o carte-i pe genunchi
Deasupra capului său se vede cerul
Şi Saturn, domn al melancoliei.”
Pe un ton glumeţ, Robert Burton afirmă că obiecţiile din cartea vor fi atribuite lui … Democrit, Democritus dixit! Burton însuşi recunoaşte că era melancolic, singura mîngîiere fiind că mulţi oameni cu bună reputaţie îi ţin companie, întrucît „ absolut fiecare om din această lume este atins de melancolie sau de nebunie, de iubire nebunească, şi cu aceasta mi-am dus la bun sfîrşit sarcina asumată.” Legenda spune că Hipocrate vizitîndu-l pe Democrit l-a găsit pe acesta în grădină, scriind o carte despre melancolie şi nebunie; cum cartea a rămas neterminată şi s-a pierdut, Robert Burton a vrut să continue acel tratat.
Orice lucrare care are în titlu cuvîntul anatomie, porneşte de la definiţii clare; ce este melancolia? Pentru Robert Burton „o persoană este melancolică atunci cînd se arată a fi apatică, tristă, acră, morocănoasă, prost-dispusă, singuratică, în continuă agitaţie sau iritată. Şi cînd aceste dispoziţii melancolice se instalează, nicio fiinţă umană nu mai este liberă.” Este unul dintre semnele vulnerabilităţii fiinţei umane: „Pentru o ulcică de miere, este foarte posibil ca în adîncul fiinţei tale să găseşti o vadră de fiere; pentru un dram de plăcere, foarte probabil să ai parte de o livră de suferinţă, pentru un strop de voioşie, să te alegi cu un şuvoi de suspine.” Supuşi unui joc al bucuriilor şi slăbiciunilor, oamenii devin „plăpînde trestii nesigure” aflate într-un labirint de griji, supărări, dezamăgiri. Cine aduce atîta suferinţă? O aduce trîndăvia, existenţa lipsită de acţiune, singurătatea, lenevia minţii, „rugina sufletului” , nostalgia perpetuă, fantezia sterilă: „Perditio tua ex te – te-ai dedat pierzaniei singur, de bunăvoie, te-ai descotorosit de tine însuţi, tu singur ai risipit temeiul nobil al existenţei tale în propria nefericire, pentru că nu ai putut să te opui acestor gînduri deşarte, ci te-ai lăsat cu totul în voia lor”, scrie cu deplin temei Robert Burton, despre un sindrom care pare să nu-i fi fost cu totul străin! Alte cauze ale melancoliei sînt, în opinia autorului, imaginaţia înşelătoare şi bolnăvicioasă, tristeţea („maica şi fiica melancoliei, chintesenţa ei, simptomul şi cauza principală”, după cum spunea Hipocrate), frica (cea care „ne tiranizează existenţa cu plăsmuirile fanteziei”), ruşinea şi umilinţa, ura, discordia, dorinţa de răzbunare, furia (una din cele mai violente pasiuni care „pregăteşte trupul pentru starea de melancolie şi de nebunie”), nemulţumirea, grijile, neplăcerile („chiar şi în toiul bunei-dispoziţii, al veseliei şi al stării noastre de bine există un dram de tristeţe şi o umbră de amărăciune”), satisfacerea nemăsurată a plăcerilor, iubirea de sine, slava deşartă, trufia (păcate, demoni amintiţi şi de primii anahoreţi). Dar şi iubirea de învăţătură poate fi o cauză a melancoliei, susţine Robert Burton pe urmele lui Marsilio Ficino care afirma că „studenţii lîncezesc mai mult decît ceilalţi”, Saturn şi Mercur fiind patronii învăţăturii, aducînd însă alte necazuri şi neîmpliniri; astfel, Burton notează că oratorii, poeţii, filosofii, matematicienii, sofiştii „cîntă cît e vara de lungă şi suferă de inimă albastră pe timp de iarnă”. Firea omului este alcătuită în aşa fel încît totdeauna să dorească noul, varietatea; se spune că regele Solomon şi împăratul şi filosoful Marcus Aurelius au avut parte de înţelepciune, dar şi de desfătările lumeşti, pentru ca la capătul vieţii fiecare să afirme că totul era deşertăciune şi suferinţă a minţii. Robert Burton descrie cu erudiţie şi talent cauzele şi simptomele melancoliei, afirmînd că Turnul Babel n-a produs o învălmăşeală de limbi pe potriva semnelor prin care se înfăţişează melancolia.
Dacă pînă aici Robert Burton a descris cauzele şi simptomele melancoliei, are aceasta şi remedii? Cum pot fi biruite solitudinea şi trîndăvia? Unul dintre tratamente constă în practica mişcării; de vreme ce Soarele şi Luna răsar şi apun, cresc şi descresc, atunci un mod plăcut de a petrece timpul îl reprezintă călătoriile, admirarea frumeseţilor naturii („niciun om nu s-a lăsat fascinat şi nu s-a bucurat mai mult vreodată de venirea primăverii, de pădurile mustind de verdele proaspăt, de poieni şi dumbrăvi de poveste, de grădini măiestrite”) sau a oraşelor „pline de construcţii somptuoase”. Pe lîngă alte moduri de a destinde mintea şi de a alunga apatia şi melancolia, Robert Burton, insistă, cum altfel?, asupra studiului: „Pentru cei mai mulţi oameni, studiul este o plăcere extraordinară. Ce univers al cărţilor ne este oferit cu generozitate, prin toate subiectele abordate, din domeniul artelor şi cel al ştiinţelor, spre dulcea mulţumire şi sporirea capacităţii celui care citeşte!” Ca trăitor printre cărţi, ca un statornic cititor şi iubitor al studiului, Robert Burton aduce un cald omagiu celor renunţă la podoabe bombastice dedicîndu-se studiului care desfată mintea, şi ne aminteşte frumoasa mărturie a lui Daniel Heinsius, administratorul Bibliotecii din Leiden: „Nici nu intru bine în bibliotecă, că trag imediat zăvorul în urma mea, lăsînd afară dorinţa nestăpînită, ambiţia, lăcomia şi toate asemenea vicii a căror doică este lenevia, mama neştiinţei, şi însăşi melancolia, iar eu, în braţele veşniciei, înconjurat de atît de multe suflete divine, mă aşez, avînd spiritul atît de înălţat şi fiind atît de mulţumit, încît îi compătimesc pe toţi marii vremurilor noastre şi pe bogătaşii care nu cunosc această fericire.” Aveau să treacă patru veacuri pînă la un alt elogiu adus Bibliotecii: Jorge Luis Borges şi-a imaginat paradisul sub forma unei Biblioteci. La mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut, un tînăr librar, Alberto Manguel, mergea acasă la Borges, care era aproape orb, să-i citească. Peste ani, Alberto Manguel, un adevărat îndrăgostit de carte, deţinător al unei biblioteci cu peste 30.000 de cărţi, avea să scrie două minunate pledoarii pentru carte şi lectură: Biblioteca nopţii şi Istoria lecturii.
Deşi Robert Burton susţine că Anatomia melancoliei este un tratat de teologie, este precaut şi cere îngăduinţă cititorilor pentru capitolele în care discută despre melancolia din iubire. Dar nu propune propria definiţie a iubirii şi o evocă pe cea a lui Plotin: „Merită tot efortul să ne gîndim profund la ce este iubirea, dacă ar trebui să o considerăm un dumnezeu, ori un demon, ori înflăcărarea minţii, ori parţial un dumnezeu, parţial un demon, parţial înflăcărare.” Pentru Robert Burton cea mai obişnuită cauză a iubirii este imaginea pe care o privim, „care răspîndeşte acele raze admirabile de frumuseţe şi acele farmece care străpung inima”, de aceea persoanele atrăgătoare devin ţinţa dorinţelor şi visărilor, chipul omenesc fiind „bastionul frumuseţii”. Robert Burton scrie cu patos despre iubire, despre atracţia pe care o exercită un chip frumos, o făptură armonioasă, atrăgătoare, iar aceasta sigur nu vine doar din lectura tomurilor din Biblioteca oxfordiană! Se va fi lăsat în nenumărate rînduri fascinat de vreun chip dăruit de natură cu un farmec aparte, va fi suspinat în nopţile lungi şi ploioase ale toamnei după vreo domniţă, se va fi simţit atras, fără a se putea opune, de „magnetul tainic ascuns în făptura unei femei frumoase”, se va fi lăsat contaminat de „vaporii spirituali” porniţi din ochii scînteietori ai vreunei tinere zărite întîmplător sau privită înadins, de vreme ce „începutul acestei boli porneşte de la ochi”. Dar dincolo de atracţia exercitată de frumuseţea naturală, Robert Burton nu uită provocările seducătoare născocite: gesturi, haine, podoabe, mersul, toate amintind spusa sf. Ioan Gură de Aur: „deşi gura lor nu rosteşte nici un cuvînt, ele vorbesc cu ochii lor, ele vorbesc prin felul în care merg”. Robert Burton este critic cu mijloacele (conversaţia, îmbrăţişarea, flirtul, talentul de a dansa, de a cînta) care pot fura inimile bărbaţilor şi femeilor, cu „şleahta de escroci şi fanfaroni” care cuceresc „favorurile doamnelor, compunînd rime mirobolante, cuvinte care nu au nici un sens în sine”, cu acei bărbaţi care se lasă seduşi de Carmencitele care prin gesturi mincinoase nu fac decît să strecoare îndoiala şi tristeţea în sufletele nefericite. Într-una din Pilde Solomon îşi povăţuia fiul: „Nu te uita la femeia linguşitoare, căci buzele celei străine picură miere şi cerul gurii sale e mai alunecător decît untdelemnul, / Dar la sfîrşit ea este mai amară decît pelinul, mai tăioasă decît o sabie cu două aşcuţişuri”; cîţi nu vor fi citit cu încîntare versetele biblice, gustînd din miere, dar şi din … pelin? Cu tot amarul, bărbaţi şi femei deopotrivă, de altădată şi de acum, s-au lăsat şi se lasă atraşi de cingătoarea fermecată a lui Venus, în care, după spusele lui Natalis Comes, „erau incluse farmecele iubirii şi flirtul, plăcerea tandră, bucuria delicioasă, vorbele convingătoare, subtilităţile, vorbirea elegantă şi orice vrăjitorie menită să ducă la îndrăgostire.” Deşi pagini întregi sînt despre privirile şi gesturile care trădează iubirea, despre iubirea care nu suportă amînare, despre tulburările sufleteşti ale „sclavilor înhămaţi la corvoada iubirii”, Robert Burton nu ezită să propună şi cîteva leacuri pentru vindecarea melancoliei cauzate de iubire. Printre acestea ar fi mişcarea, postul, gîndul că într-o zi iubita îşi va pierde frumuseţea înrobitoare de astăzi („timpul nemilos o preschimbă pe Venus în Erinii”); un leac asupra căruia insistă Robert Burton este căsătoria, „ultimul şi cel mai bun refugiu, şi leacul sigur al iubirii eroice”, deşi nu ezită să spună că moneda are două feţe …
Cartea lui Robert Burton nu este nicicum o istorioară romanţioasă în care melancolicul luminat la început de soarele negru („Melancolianegrul ei Soare şi-l anină”, Gerard de Nerval) îşi găseşte speranţele împlinite zburdînd pe cîmpiile elizee. Predispus nativ spre contemplare, melancolicul se afundă într-o stare de plictiseală care îl amorţeşte şi îl atrofiază sufleteşte. De la Democrit la Robert Burton şi de la el pînă în timpurile noastre prea mulţi au trăit ca fantome de minciuni şi umbre de iluzii negăsindu-şi frontierele sufletului; „Noi, oamenii, ne plictisim de toate, e în firea noastră. De obiecte, de distracţie, de familie, chiar şi de noi înşine. Chiar dacă avem tot ce dorim, chiar dacă ne place viaţa sau ne împărţim zilele cu cel mai bun om din lume. Noi, oamenii, mai devreme sau mai tîrziu, totdeauna ne plictisim”, scrie Care Santos în recentul ei roman Poftă de ciocolată. Melancolia bate la uşă ca un oaspete neaşteptat care încet-încet devine stăpîn al lăuntricului, se închide împreună cu stăpînul, zăvorăşte uşile, deschide călimara cu cerneala melancoliei care devine mai întîi şuvoi, apoi Styx-ul lăuntric atotstăpînitor …
Taguri: Herald, melan, Robert Burton