Un spațiu al ordinii, hazardului și haosului

“Îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de bibliotecă.” Jorge Luis Borges

Alberto Manguel a visat toată viața să devină bibliotecar; n-a fost să fie, deși de cînd se știe trăiește printre cărți. De altfel, consideră că arta lecturii ne definește ca specie, cititul fiind o adevărată activitate creatoare. “Ceea ce rămîne invariabil este plăcerea de a citi, de a ține o carte în mîini și de a avea pe neașteptate acea senzație deosebită de uimire, de recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care cîteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stîrnește în noi. A scrie despre cărți, a le traduce, a alcătui antologii sînt activități ce mi-au slujit drept justificare pentru această plăcere vinovată (de parcă plăcerea are vreodată nevoie de justificare!) și cîteodată chiar mi-au permis să-mi cîștig existența”, scrie Alberto Manguel. A prețuit lectura, cititul și printr-o experiență personală; pe cînd avea 16 ani, în 1964, lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires unde l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges, deja orb la acea vreme, care l-a rugat să vină la el acasă și să-i citească. Cei patru ani cît tînărul Alberto i-a citit lui Borges aveau să-i marcheze destinul, aveau să-l facă un talentat scriitor (Istoria lecturii, Biblioteca nopții, Un cititor în pădurea din oglindă), un apreciat traducător și cronicar literar, posesor al unei impresionante biblioteci de peste 30 000 de volume, aflată într-o fostă casă parohială renovată, din regiunea Poitou-Charentes din Franța.

O bibliotecă adăpostită într-un fost hambar din care nu mai rămăsese decît un zid de piatră; acela era hotarul dincolo de care, după planurile lui Alberto Manguel, zidarii au ridicat biblioteca, “un tărîm al ordinii”, pe timpul zilei, “un labirint de linii drepte, care să faciliteze găsirea manuscriselor și care nu te lasă să te pierzi”; pe întuneric, “biblioteca este un spațiu închis, un univers al regulilor egocentrice”. Pentru Manguel, noaptea este timpul cînd sunetele se estompează, vocea gîndurilor e mai puternică, amintind celebra spusă a lui Hegel: “bufnița Minervei nu-și începe zborul decît la căderea serii.” Noaptea fantomele prind glas, biblioteca alăturîndu-se “zăpăcelii esențiale și vesele a lumii”. Nu orice cititor preferă să stea noaptea în bibliotecă; Montaigne dormea noaptea convins că trupul suferise îndeajuns ziua de dragul potolirii setei de cunoaștere, pentru lectură îi era suficientă șederea diurnă în bibliotecă: “Acolo îmi petrec cea mai mare parte a zilelor din viață și cea mai mare a orelor din zi; nu mă duc niciodată noaptea acolo”. Memorabilă este descrierea scriptorium-ului făcută de Umberto Eco în Numele trandafirului. Mulțimea ferestrelor și măiestria cu care erau făcute vitraliile făceau din încăperea octogonală una luminoasă, unde lumina intra în chipul cel mai curat cu putință, slujind scopului ei “care era de a ilumina munca cititului și a scrisului”. Întreg scriptorium-ul era dominat de claritas ”izvor al oricărei frumuseți și înțelepciuni”; în acea lumină care acționa ca un principiu spiritual lucrau miniaturiștii, caligrafii și copiștii. Același scriptorium devenea noaptea înfricoșător, iar ferestrele care ziua aduceau atîta lumină, noaptea nu lăsau să pătrundă nici măcar razele lunii. Încăperi cu două sau trei uși, coridoare pe care Guglielmo și Adso rătăceau, inscripții cu versete din Apocalipsul lui Ioan, peste care se adăuga întunericul și frica era tabloul nocturn înfricoșător al aceluiași scriptorium: “Pentru a găsi calea de a ieși dintr-un labirint nu există decît un mijloc. La fiecare răscruce nouă, sau nemaivăzută vreodată, calea de ieșire va fi contrasemnată cu trei semne. Dacă din pricina semnelor de mai înainte pe vreunul din drumurile răscrucii, se va vedea că acea cotitură a mai fost vizitată se va pune un singur semn pe calea de sosire. Dacă toate locurile de trecere au fost însemnate, atunci va trebui să se reia drumul, revenindu-se la locul de pornire. Dar dacă una sau două trecători ale cotiturii au rămas încă fără semn, se va alege unul dintre drumuri, oricare, punîndu-se pe el două semne.” Așadar, o bibliotecă misterioasă, un labirint în care meșteri iscusiți lăsaseră tot felul de capcane care să sperie și să-l îndepărteze pe cel atras doar de misterul și legenda ce pluteau în jurul bibliotecii; calea labirintică, ierburile magice ce răspîndeau îmbietoare arome sporeau și mai mult misterul. Cele cincizeci și șase de încăperi, patru heptagonale, restul pătrate, unele cu mai multe uși, altele doar cu una, erau un labirint neștiut, construit cu multă pricepere.

Jorge Luis Borges scria că universul/bibliotecă este alcătuit dintr-un număr nedefinit de coridoare hexagonale, hexagonul fiind forma necesară a spațiului absolut: “Biblioteca este o sferă al cărei centru perfect este oricare hexagon și a cărei circumferință este inaccesibilă.” Biblioteca a fost de nenumărate ori asemănată cu un labirint, un simbol fundamental al căutării, al înaintării pe calea inițiatică. Construit pentru a circumscrie un centru situat în mijlocul unei încrucișări de drumuri, labirintul este o realitate simbolică căreia constructorii i-au arătat secretul protejîndu-l totodată. Sînt cunoscute labirinturile înscrise în pavimentele catedralelor gotice, numite “drumul Ierusalimului” simbolizînd astfel un parcurs inițiatic, un parcurs al spiritului; simbolul labirintului este apropiat de cel al mandalei, amîndouă trimițînd la o aventură, la o călătorie al cărei scop este descoperirea drumului care duce către misterul ultim. Athanasius Kircher, gînditor din secolul al XVII-lea, susținea că interiorul planetei noastre ar fi un labirint. O bibliotecă trebuie să aibă structura unui labirint? Nu, pentru Alberto Manguel “biblioteca ideală este foarte accesibilă. Fără scări înalte, fără esplanade alunecoase, fără multitudini derutante de scări. Biblioteca ideală are ziduri călduroase din cărămidă sau din lemn. Biblioteca ideală nu este niciodată o hortus total conclusus.”

Pe urmele lui Borges, și Manguel este convins că Biblioteca este fără sfîrșit, “Biblioteca există ab aeterno”, spunea Borges, cel care trăia cel mai de neîndurat chin pentru un împătimit cititor: orbirea. “În lumina vagă a unui amurg, literele se decolorară și se stinseră încet, încet, pierzîndu-și contururile și limpezimea, și, treptat, universul îl abandonă. O ceață persistentă îi înconjură mîna, noaptea începu să nu-și mai arate aștrii, pămîntul deveni nesigur sub pașii săi, totul se îndepărtă și deveni confuz. Un proces aproape lipsit de dramatism. Aproape fără dramatism, cu excepția unui detaliu. Borges tocmai fusese numit director al Bibliotecii Naționale. Paradisul, pe care alții și-l închipuie ca pe o grădină sau ca niște eterici nori, este pentru Borges biblioteca. Acum era toată a lui. Ironia era la ea acasă: Dumnezeu îi dăduse în același timp și opt sute de mii de cărți și noaptea ineluctabilă”, scrie Julian Fuck într-o carte despre literatură și orbire, ultimele rînduri amintind poezia lui Borges “Poemul darurilor”: “Reproș ori lacrimi nimeni să nu poată/ A socoti divina-i măiestrie/ Cînd El, cu o superbă ironie/ Mi-a dat și cărți și noapte deodată.” După Paul Groussac și José Marmol, Jorge Luis Borges era al treilea director orb al Bibliotecii Naționale din Buenos Aires.

Dincolo de inovațiile tehnologice, dincolo de biblioteca digitală, biblioteca rămîne un spațiu al manuscriselor și al cărților, un loc al memoriei. Există un mod perfect de organizare a bibliotecii, există o bibliotecă ideală? Mulți cărturari au căutat răspuns acestor întrebări, alții au încercat să dea contur unui ideal al bibliotecii. Sigur, răspunsurile diferă nu doar în funcție de epoca istorică, de răspîndirea tiparului, a cărții, a practicii lecturii, ci și în funcție de așteptările cititorilor, autorităților publice, marilor colecționari. Filosoful german Gottfried Wilhelm Leibniz considera că valoarea unei biblioteci putea fi determinată doar de conținutul acesteia, de felul în care cititorii știau să se folosească de acel conținut, mai degrabă decît de numărul volumelor sau de unicitatea lor. Pentru Leibniz, biblioteca era asemănătoare unei școli sau unei biserici, era un loc destinat instrucției și învățării, militînd totodată pentru facilitarea comunicării între cărturari, concepînd o organizare bibliografică națională. Leibniz a fost între 1690 și 1716 bibliotecar al bibliotecii ducale Brunswick-Luneberg din Hanovra și apoi la Herzog August Bibliothek din Wolfenbuttel. Două secole mai tîrziu aceeasi distincție avea să o facă și scriitoarea Virginia Woolf cînd își propunea să clarifice vechea confuzie între iubirea de învățătură și iubirea de lectură. “Omul învățat e un sedentar, un entuziast singuratic, ce scotocește prin cărți pentru a descoperi un grăunte de adevăr. Cititorul, pe de altă parte, trebuie să-și țină în frîu dorința de a învăța chiar de la început. Adevăratul cititor este în esență tînăr. E un om animat de o intensă curiozitate; de idei; cu mintea deschisă, comunicativ, un om pentru care lectura seamană mai degrabă cu un exercițiu vioi, în aerul curat de afară, decît cu un studiu între patru pereți; pentru el lectura nu e deloc o îndeletnicire sedentară”, scrie Virginia Woolf. Tinerețea, susține scriitoarea, este un răstimp al tulburătoarelor emoții și exaltări, al recunoașterii eroilor literari, al căutării companiei minților de prim rang.

Acumularea cunoașterii universale era și țelul comun al eroilor lui Gustave Flaubert, Bouvard si Pécuchet, care s-au întîlnit întîmplător, pe bulevardul Bourdon, într-o zi toridă. De la primele fraze simțeau o plăcere nouă si o nebănuită bucurie, regăsindu-și ideile unul la celălalt, făcînd observații de tot felul. În scurt timp deveniră prieteni, petreceau împreună după-amiezile, vizitau muzee, erau interesați de numărul de volume din marea bibliotecă publică, audiau cursuri la College de France. Idealul lor de cunoaștere era nemăsurat, ambițios, cu mult peste încercarea lui Diderot de a aduna între copertele celebrei sale Enciclopedii toate cunoștințele vremii. Cînd Bouvard moșteni o importantă sumă de bani, viața celor doi luă o altă turnură; Bouvard cumpără o proprietate la Chavignolles, în Calvados, o fermă de treizeci si opt de hectare, dimpreună cu o casă și o grădină pe rod. Își amenajară ferma și casa spre admirația tuturor vecinilor. Curînd cei doi aveau să se scîrbească de lume, alegînd să nu mai aibă de-a face cu nimeni. Au început să aiba singuri grijă de gospodărie, au studiat manuale și tratate, au încercat să conserve carne și alimente, dar au eșuat, ceea ce i-a trimis la cursul lui Regnault, la noțiuni de atomicitate superioară, la lecții de anatomie, la cursuri și tratate de agricultură, literatură, arheologie, politică, îngrijirea animalelor, dar rezultatele erau dezamăgitoare. În final au descoperit că acumularea cunoașterii nu este cunoaștere. Borges imaginase într-o povestire o bibliotecă infinită, alcătuită din toate cărțile existente, și un personaj care compila o enciclopedie universală atotcuprinzătoare, pînă cînd văzu că proiectul său era redundant, enciclopedia lumii și biblioteca universală existau, erau lumea însăși. Alberto Manguel, cu bogata experiență de cititor, librar și scriitor susține că puterea cititorilor nu stă în capacitatea de a acumula informații, ci în darul de a interpreta lectura, de a crea asociații și amintește rolul lecturii în școlile talmudice și islamice, unde un învațat poate preface credința religioasă într-o forța activă: “În cadrul acestor culturi ale Cărții, cunoașterea nu se identifică cu acumularea de texte sau informații și nu se găsește nici între copertele cărții înseși, ci în experiența care se desprinde de pe pagină și se transformă într-o altă experiență, în cuvintele care se reflectă nu doar în lumea exterioară, ci și în ființa cititorului.”

O bibliotecă în măsură să țină laolaltă scrierile tututor autorilor, din toate timpurile, este o utopie dincolo de orice închipuire; din varii motive orice bibliotecă este exclusivistă. “Fiecare bibliotecă este pusă în situația de a accepta si de a refuza. Prin definiție, fiecare bibliotecă este un rezultat al alegerilor și, prin urmare, aria sa de acoperire tematică este limitată. Și fiecare alegere exclude o alta, alegerea care nu a fost făcută. Actul lecturii se va desfășura întotdeauna paralel cu actul de cenzură”, observă Alberto Manguel. În orice act de achiziție pentru o bibliotecă este și o cenzură implicită, chiar și în cazul bibliotecilor publice, așa încît povara absenței este o caracteristică a oricărei biblioteci. Orice bibliotecă este însoțită de o dublură interzisă sau uitată, o bibliotecă în care se află cărțile ascunse, cărțile pe care puterea politică sau cea religioasă le consideră subversive; William Blake spunea că: “Amîndoi citim Biblia, zi și noapte,/ Dar unde tu vezi fapte, eu n-aud decît șoapte.” La sfîrșitul secolului al XVII-lea, iezuitul Jacob Gretser a publicat o apologie a cenzurii (Despre legile si obiceiurile privitoare la interzicerea, expurgarea și distrugerea cărtilor eretice și nocive), iar această carte este în opinia lui Alberto Manguel “istoria neoficială a acelor biblioteci colosale ale căror șoapte se aud din golurile de pe rafturi.”

Biblioteca din Alexandria este una din paradigmele imaginare ale bibliotecii dintotdeauna. Fondată în timpul dinastiei Ptolemeilor, în 290 î. H. ea a contribuit la devenirea Alexandriei drept foaier al vieții culturale egiptene, elenistice și greco-romane. Istoria acestei biblioteci este indisociabilă de istoria practicilor lecturii și scriiturii, a activității intelectuale și științifice în general. Decizia politică de a concentra într-un loc cel mai mare număr posibil de cărți, de a le pune la dispozția unei elite intelectuale antrenează renașterea alexandrină. Alexandria sau biblioteca universală, visul regelui Ptolemeu întreținut de consilieri destoinici sau de Demetrios din Phalere, format la școala lui Aristotel; constituirea colecțiilor era o afacere de stat, era dorința de a avea la un loc toate cărțile scrise pe pămîntul știut la acea vreme; orice carte aflată la bordul unui vas care ancora în Alexandria era copiată și de cele mai multe ori proprietarului îi era returnată copia. Biblioteca din Alexandria perpetua astfel într-un mod simbolic visul cuceritor și ecumenic al lui Alexandru cel Mare care voise să stăpînească lumea, din Extremul Orient pînă în Occident. Alexandria se afirmă ca noul centru al lumii, loc de convergență a producțiilor spiritului, popas obligatoriu pentru toți gînditorii, scriitorii și intelectualii vremii. Sigur, Egiptul Ptolemeilor nu era populat doar de erudiți ce ședeau la umbra bibliotecii; cultura era privilegiul elitelor eliberate de grijile materiale, consacrate doar celor ale spiritului. Zeci de copiști lucrau la transcrierea manuscriselor și aici apare paradoxul: acestea nu ofereau niciodată două versiuni identice ale aceluiași text, existau atîtea ediții ale Iliadei cîte copii manuscrise erau în circulație, în funcție de modificări , involuntare sau nu, corecturi mai mult sau mai puțin arbitrare. A stăpîni această proliferare și varietate era una din mizele politice ale bibliotecii. Încă de pe vremea regelui asirian Ashurbanipal, secolul al VII-lea î.H., se făcuse o asociere între conducători și cuvîntul scris; Alberto Manguel crede că sub sceptrul unor astfel de conducători bibliotecile nu sînt temple ale cunoașterii, ci mai mult temple ale unor binefăcători.

Dacă în cazul bibliotecilor depozitare ale manuscriselor, la copiere se mai strecurau inovări venite din partea caligrafilor, alta era situația expulzării unor titluri din bibliotecă, indiferent de natura persecuției, politică sau religioasă. Se spune că Amir ibn al-As i-a ordonat califului Omer să incendieze cărțile din biblioteca din Alexandria; Omer ar fi acceptat misiunea, rostind aceste cuvinte: “Dacă aceste cărți sînt în acord cu Cartea Sfîntă, atunci ele sînt redundante. Dacă nu, atunci sînt indezirabile. Oricum ar fi, ele trebuie aruncate în flăcări.” În vorbele lui Omer, Manguel simte fluiditatea esențială a literaturii: “Din cauza acesteia, continuă scriitorul argentinian, nici o bibliotecă nu este ceea ce și-a propus să fie, iar soarta unei biblioteci este adeseori decisă nu de aceia care au creat-o pentru meritele sale, ci de aceia care își doresc s-o distrugă pentru presupusele sale neajunsuri.” Nu toate situațiile în care au acționat cenzorii sînt identice, nu toate au avut aceleași urmări; au fost cărți interzise, ascunse cititorilor, dar care nu au fost distruse; nu puține au fost situațiile în care zeloși cenzori au transformat biblioteci întregi în ruguri. După cucerirea Mexicului și Americii Centrale, arhivele popoarelor precolumbiene au fost distruse în mod sistematic. Iată cum descrie poetul A.D. Hope arderea cărților maiașilor de conchistadorii spanioli: ”Diego de Landa, arhiepiscop de Yucatan/-Fie-i sufletul pios blestemat-/ Le-a luat toate cărțile cu poze drăcesti/ Și, azvîrlindu-le într-un morman păcătos, le-a ars.” Un alt arhiepiscop, Juan de Zumarraga a procedat asemănător cu cărțile aztecilor, dar în același timp a creat prima tiparniță din Lumea Nouă din dorința de a tipări cărți necesare convertirii băștinașilor. Ca șef al Inchiziției a trimis trupe cu misiunea de a aduna obiecte de cult și cărți aztece pe care le-a ars în piața din Tlaltelolco. Contemporan cu cei doi, Diego Duran argumenta că era necesară cunoașterea religiei băștinașilor și cărțile ar fi trebuit păstrate, nicidecum arse. Conducătorii au avut totdeauna temeri cu privire la capacitățile subversive ale cuvîntului scris. “Uneori, aceștia cred că nici arderea cărților nu este suficientă. Bibliotecile, prin însăși natura lor, nu doar afirmă, ci pun sub semnul întrebării autoritatea puterii. Depozitare ale istoriei sau izvoare ale viitorului, ghiduri sau îndrumătoare pentru vremuri grele, simboluri ale autorității trecute sau prezente, cărțile dintr-o bibliotecă nu se rezumă la ceea ce conțin și, încă de la începuturile scrierii, au fost considerate o amenințare”, notează Alberto Manguel cu tristețe, gîndind la rugurile de cărți care au întunecat istoria umanității.

Florența, floarea vestită a Renașterii sub mecenatul lui Lorenzo Magnificul, Florența lui Leonardo da Vinci și a lui Rafael, a lui Marsilio Ficino și a lui Pico della Mirandola, a lui Botticelli și a lui Donatello, a fost și orașul dominicanului Girolamo Savonarola care a ajuns să conducă destinele cetății. Florența, care devenise în ochii predicatorului un nou Babilon, sălaș al tuturor relelor, a fost supusă unor reforme politice, morale și spirituale, în scopul de a deveni un nou Ierusalim. Nu vedea în lumea care îl înconjura decît depravare și decadență, încît frumosul Carnaval florentin devenea o procesiune în care tinerii ce făceau parte din milițiile virtuții mergeau din poartă în poartă și adunau în coșuri nu vin și merinde, ci embleme ale “vanității”, parfumuri, oglinzi, podoabe, Decameronul lui Boccacio sau Morgante a lui Pulci. Toate erau aruncate în flăcările care ar fi trebuit să purifice Florența. Ardoarea reformei l-a dus pe Savonarola pe același rug unde cu cîțiva ani în urmă el însuși arsese cărți. În seara zilei de 10 mai 1933, în fața Universității din Berlin, regimul nazist a ordonat arderea simbolică a unor cărți, au ars cărți scrise de Heinrich Mann, Stefan Zweig, Sigmund Freud, Marcel Proust, André Gide, H.G. Wells. Cîțiva ani mai tîrziu regimul nazist se mîndrea cu distrugerea Academiei Talmudice din Lublin și arderea a zeci de mii de cărți. Alteori gesturile oamenilor sînt un atentat la memoria umanității; cînd trupele anglo-americane au atacat Irakul lui Saddam Hussein, militarii au asistat pasivi la distrugerea și jefuirea Arhivelor Naționale, Muzeului Arheologic și Bibliotecii Naționale din Bagdad; tablițe cu scriere de acum șase mii de ani, manuscrise și cronici medievale au dispărut pentru totdeauna.

În catedrala Saint Cecile din Albi, în sudul Franței, se află o frescă  din secolul al XV-lea care înfățișează o scenă din Judecata de Apoi, în care suflete chemate în ceruri mărșăluiesc, goale, în întîmpinarea sorții, purtînd în dreptul pieptului cîte o carte deschisă, după cum scrie în Apocalipsă: “Și am văzut pe morți, pe cei mari și pe cei mici, stînd înaintea tronului și cărțile au fost deschise; și o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieții; și morții au fost judecați din cele scrise în cărți, potrivit cu faptele lor.” Fresca din Albi, citatul din Apocalipsa și viața trăită printre cărți îi prilejuiesc lui Alberto Manguel o frumoasă meditație: “cărțile noastre vor depune mărturie în favoarea sau împotriva noastră, cărțile noastre sînt o reflexie a ceea ce sîntem și a ceea ce am fost, cărțile noastre cuprind acele pagini care ne-au fost date din Cartea Vieții. Vom fi judecați în conformitate cu acele cărți pe care le numim ale noastre.” Cu siguranță o bibliotecă este reflexia deținătorului și a asociațiilor implicate în  alegerile sale. Manguel se întreabă dacă este cu putință alcătuirea unei biblioteci în care ordonarea asociativă să configureze un labirint care să nu-l sperie pe un cititor neinformat asupra desenului trasat de deținător. O astfel de bibliotecă a fost cea a lui Aby Warburg, o bibliotecă în care cărțile erau așezate în funcție de concepția lui Warburg asupra universului, cărțile de filosofie erau lîngă cele de astrologie, magie și folclor, cele de lingvistică erau lîngă volumele de teologie, poezie și artă. În 1920, filosoful Ernst Cassirer a cerut să viziteze Biblioteca Warburg, iar la sfîrsitul vizitei a spus: “Nu o să mai vin niciodată aici. Dacă m-aș întoarce în labirintul ăsta, aș sfîrși prin a-mi pierde calea.” Mai tîrziu, filosoful avea să afirme că “Biblioteca [lui Warburg] nu este doar o colecție de cărți, ci un catalog de probleme. Și nu cîmpurile tematice ale bibliotecii mi-au provocat această impresie covîrșitoare, ci însuși principiul conform căruia era organizată biblioteca, un principiu cu mult mai important decît simpla extensie a subiectelor abordate. Aici, într-adevăr, istoria artei, istoria religiei și a miturilor, istoria lingvisticii și a culturii nu erau doar alăturate, ci erau legate unele de altele și, apoi, erau cu toate legate de un centru ideal unic.”

“Toate sînt deșertăciuni”, scria Ecclesiastul, adăugînd “scrisul de cărți este fără sfîrșit, iar învățătura multă este oboseală pentru trup.” Acesta este sensul consacrat al traducerii ebraice, în vreme ce în traducerea aramaică fiul este îndemnat să scrie nenumărate cărți de înțelepciune, la nesfîrșit, și să reflecteze la slăbiciunea trupului. De treizeci de veacuri omenirea trăiește odiseea cuvîntului, la început rostit, apoi scris.