David Hume (1711-1776) a fost un filosof scoțian care a studiat la Edinburg și la La Fleche, în Franța, acolo unde a scris prima sa lucrare filosofică, Tratatul asupra naturii omenești, era încercarea sa de a formula un sistem filosofic; împărțit în trei părți, Tratatul era despre procesul de cunoaștere, despre pasiunile omului și despre morală.
Deși era cea mai aprofundată privire a lui Hume asupra omului în ansamblul său, cunoaștere, psihologie, morală, către sfîrșitul vieții filosoful scoțian își „reconsidera” scrierea găsind-o juvenilă, inexpresivă. Tratatul arăta că știința care apropie înțelegerea omului este datorată uniformității naturii umane, iar aceasta din urmă este studiată pornind de la universul mental caracterizat de „percepție”, care pentru Hume desemna întregul conținut psihic. Prima sa carte nu s-a bucurat de succesul așteptat, în schimb următoarea, Eseuri, morale și politice i-a readus încrederea, ceea ce l-a făcut să spere că va obține Catedra de filosofie morală la Universitatea din Edinburg. Acuzațiile de erezie și chiar de ateism i-au adus ani de peregrinări, dar și răgazul pentru a scrie noi lucrări: Eseuri filosofice asupra înțelegerii umane, mai bine cunoscută sub denumirea dată de Hume în ediția revizuită din 1758, Cercetare asupra înțelegerii umane. Este o lucrare în care David Hume prezintă considerațiile sale despre natura raționamentului, despre conștientizare și teoria sensului, despre cauzalitate. În domeniul cunoașterii, Hume rezumă toate relațiile posibile la două categorii: relațiile care depind doar de compararea între idei și relațiile care depind de confruntarea cu experiența; primele aduc certitudinea apodictică a adevărurilor matematice, celelalte privesc cunoștințele experimentale. În aceeași lucrare, David Hume abordează și probleme de morală, unde neagă existența unei „rațiuni practice” și posibilitatea unui fundament rațional al eticii, existența pasiunilor și voinței nefiind urmarea unei judecăți. Alte lucrări care i-au adus aprecierea contemporanilor au fost Istoria Angliei și Eseuri de morală, de politică și de literatură. Dar David Hume este cunoscut și pentru cărțile sale în care a pus în discuție argumentele teologice și cosmogonice ale existenței lui Dumnezeu, expuse în Dialoguri asupra religiei naturale și Istoria naturală a religiei, București, Editura Herald, colecția „Cogito”, traducere, studiu introductiv și note de Alexandru Anghel, 2015, 272 p.
Apărută postum, în 1779, cartea Dialoguri asupra religiei naturale este considerată ca fiind deopotrivă cea mai enigmatică, dar și cea mai deplin realizată scriere a lui David Hume. Dialogurile aduc în scenă trei personaje principale, Demea, adeptul unei ortodoxii rigide și inflexibile, Cleanthes, teistul experimental, și Philon, filosoful sceptic, cel care conduce dialogul, cărora li se adaugă Pamphilius, care era martorul, și Hermippus, persoană căreia Pamphilius i se adresează. Numele personajelor principale se regăsesc în filosofia clasică, dialogurile humeene fiind influențe și de opera lui Cicero, aspect subliniat de Alexandru Anghel în ampla și bine documentata sa prefață. Comentatorii cărții lui Hume consideră că textul de desfășoară după o strategie complexă în care discursul asupra religiei nu se întemeiază pe un sistem particular, dar nici pe ateism. Scepticul își ia partea sa din confruntarea cu teologul, care afirmă că existența lui Dumnezeu este evidentă, dar că natura sa este insondabilă, dar și opoziția față de teistul care susține că nu poți socoti existența unei Ființe despre care nu ai nici o idee. David Hume afirma în debutul Dialogurilor că studiul filosofiei începe cu logica, continuă cu etica și fizica, încheindu-se cu natura zeilor, știința teologiei nturale „fiind cea mai profundă și mai abstractă dintre toate, cerea o judecată foarte matură pentru a fi studiată, neputînd fi încredințată decît unei minți bogate în toate celelalte științe.”
Alexandru Anghel analizează în detaliu, cu argumente serioase cele două perspective prezente în epocă și ilustrate în Dialoguri de Philon, sub care „se ascunde” Hume, care lovește temeliile conceptuale ale religiei naturale, și Cleanthes care susține o concepție tradițională a religiei naturale. Ordinea și scopul naturii neputînd fi produsul hazardului, trebuie să admită un principiu explicativ, înțeles ca existență care a acționat după un plan dinainte conceput. Existența divinității era discutată în contextul existenței ordinii și finalității naturale, printr-o inferență de la efect la cauză, în care efectului nu-i se poate atribui arbitrar altă însușire decît cele necesare producerii acestuia. „Nu se pune problema existenței, ci a naturii lui Dumnezeu. Și pornind de la neputința înțelegerii umane, afirm că această natură a lui Dumnezeu este absolut incomprehensibilă și necunoscută nouă. Esența acestei minți supreme, atributele sale modul său de existență, însăși natura duratei sale, toate aceste lucruri și toate particularitățile referitoare la această ființă divină sînt necunoscute omului”, scrie David Hume. Filosoful scoțian manifestă un anume scepticism în problemele religiei din perspectiva concepției despre necesitate și libertate. În virtutea unui anume determinism și a existenței lui Dumnezeu-cauză a lumii, orice acțiune umană pare supusă unei necesități care o leagă de cauza supremă. Continuînd raționamentul sceptic, divinitatea este sursa tuturor acțiunilor, deci nu există acțiuni imorale, iar dacă există, nu omul poartă responsabilitatea lor. Sigur, Hume nu a admis validitatea unui punct de vedere strict determinist, știind bine că omul plecînd de la experiența sa concretă nu poate ajunge la înțelegerea divinității în atotputernicia sa, în înțelepciunea sa, în bunăvoința sa. Faptul că existența lui Dumnezeu nu poate fi fundamentată rațional nu a împiedicat niciodată răspîndirea fenomenului religios.
Credința religioasă își găsește fundament într-o predispoziție prezentă în psihologia umană, predispoziție analizată în Istoria naturală a religiei. Aici, David Hume situează originea religiei în sentimentul de frică, care este însoțit totdeauna de ignorarea cauzelor fenomenelor înfricoșătoare. În acest contex, religia este deci prezentă ca răspuns natural al omului la misterul vieții care îl înconjoară. Acest răspuns s-a modificat în decursul istoriei, în funcție de evoluția culturii și dezvoltarea societății. David Hume distinge astfel evoluția fenomenului religios de la politeism pînă la concepția abstractă a divinității specifică religiilor monoteiste: „Se observă că principiile religiei trec printr-un fel de flux și reflux în mintea umană și că oamenii au înclinația naturală de a se ridica de la idolatrie la teism și de a se cufunda din nou în idolatrie. Vulgul, adică marea majoritate a neamului omenesc – cu excepția cîtorva -, fiind ignorant și lipsit de instruire, nu își înalță niciodată contemplarea către ceruri și nici nu pătrunde prin propriile cercetări în structura secretă a corpurilor vegetale și animale, astfel încît să descopere o minte supremă sau o providență primordială care au dat ordine fiecărei părți a naturii.” Forța emoțiilor și sentimentelor este mai puternică decît scepticismul rațiunii, chiar și în domeniul religiei. Sensul comun impune fiecărui aspect al practicii cotidiene forța convingerilor sale spontane și vitale, ale instinctului său natural de supraviețuire indiferent care ar fi criticile absenței fundamentului pe care s-ar putea înălța rațiunea împotriva oricărei forme de dogmatism. Tendința universală de a crede într-o putere nevăzută este un fapt asociat în general naturii umane, susține David Hume, precizînd că nu este absurditate teologică evidentă care să nu fi fost îmbrățișată de persoane inteligente, cultivate. Enigma, misterul, suspendarea judecății sînt semne ale fragilității rațiunii umane, filosoful scoțian îndemnînd la retragerea în regiunile obscure, dar calme ale filosofiei.
Renumele lui David Hume se datorează aprecierii operei sale în ansamblu, însemnînd scrieri de istorie a Angliei, eseuri de morală și politică, scrieri despre religia naturală, francezii numindu-l „un Tacit al englezilor”. Gîndirea lui Hume a exercitat o puternică înfluență asupra Iluminismului, atît în Franța, cît și în Germania. Immanuel Kant datora mult scepticismului filosofului scoțian, deșteptarea kantiană din somnul dogmatic datorîndu-se lui Hume. Deși moștenirea sa a cunoscut un declin în Europa romantică și idealistă, gîndirea sa a continuat să fie apreciată în Anglia, multe din concepțiile sale fiind preluate de diverși gînditori, apogeul fiind atins în secolul al XX-lea, cînd tezele sale au influențat curentul neopozitivist.
Taguri: David Hume, Herald, religia naturală