Originar din Clazomene, Anaxagora a trăit cea mai mare parte a vieții la Atena, unde printre iluștrii săi prieteni s-a aflat și Pericle. Puține fragmente s-au păstrat din scrierile sale, dar ele dau contur preocupărilor sale în care s-au regăsit teoria materiei, teoria asupra lumii și teoria asupra nous-ului, a Intelectului.
A fost supranumit Nous, iar Timon spune astfel despre el în Silloi: „Despre Anaxagoras se zice că fost-a un vajnic erou,/ N o u s, se chema deoarece în el însuși N o u s stăpînea/ Care, adunînd dintr-o dată toate [lucrurile] cîte există/ Mai înainte împrăștiate, le-a concentrat deopotrivă.” De altfel, tratatul său Despre natură sau Fizica, ambele titluri convenționale, începe astfel: „Toate lucrurile erau laolaltă, dar Nous le-a separat și le-a rînduit.” Peste veacuri, Hegel avea să scrie despre Anaxagora și al său nous că o dată cu filosoful din Clazomene „începe să răsară o lumină” în înțelegerea lumii. Deși literal nous înseamnă intelect, inteligență, în gîndirea lui Anaxagora are o semnificație particulară și termenul aproape că este intraductibil; nous a fost perceput de istoricii filosofiei cînd ca un element pur material, cînd ca spirit pur, cînd perceput ca fiind oarecum deasupra, nici spirit, nici materie. În studiul istoric care precede Filosofia greacă pînă la Platon, Ion Banu susținea că: „El (nous-n.n.) este înainte de toate arătat ca o forță mecanică ce generează mișcarea din natură, activînd homoiomeriile obișnuite. Nous provoacă desfacerea lor de massa în care fuseseră agregate anterior și, liberînd și forța spontană de atracție reciprocă a celor asemănătoare, procedează ca factor ordonator, făcînd să apară lucrurile, în diversitatea lor.” Mai are nous-ul, conceptul vechi de două milenii și jumătate, vreo semnificație, vreo relevanță, alta decît de concept în istoria filosofiei? Cu siguranță că are, iar dovadă grăitoare, convingătoare este recenta carte purtînd semnatura profesorului Adrian Miroiu: Lumea lui Anaxagora sau despre entitățile reflexive, Iași, Editura Polirom, 2017, 334 p.
În filosofia lui Anaxagora se întîlnesc influențe venind dinspre Anaximene, Parmenide, Zenon, sau Empedocle; el le reunește într-o formulă originală care va face mulți adepți în înfloritoarea Atenă a lui Pericle. În 432 î. C., mediile conservatoare îl acuză pe Anaxagora de impietate, de negarea existenței zeilor și de apărarea teoriilor asupra corpurilor cerești, teorii neacceptate de adepții gîndirii tradiționale; lovitura viza și politica democratică a lui Pericle, încurajarea de care se bucurau prietenii acestuia, cei deschiși noutăților culturale și raționalismului care anunța marea epocă a sofiștilor. Anaxagora admitea teza lui Parmenide privitoare la omogenitatea și unitatea întregului: nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se unește sau se separă, pentru că totalitatea lucrurilor este totdeauna egală cu ea însăși. Totalitatea existenței este un amestec în care se găsesc toate principiile sau germenii calitativi, divizibili la infinit, din care se vor constitui diferitele corpuri. Întreaga organizare este opera nous-ului, materie mai ușoară si mai subtilă. În dialogul Phaidon, Platon, prin vocea lui Socrate, exprimă elogiile și rezervele sale asupra noțiunii introduse de Anaxagora: „Dar iată că într-o bună zi am auzit citindu-se dintr-o carte, a lui Anaxagoras din cîte se spunea, gîndul că acela care orînduiește lumea în întregul ei, fiind totdeodată și cauza fiecărui lucru în parte, este Spiritul. Și m-am bucurat de o asemenea cauză, părîndu-mi-se că, într-un anume fel, e bine ca Spiritul să fie cauza a toate. Și că, dacă lucrurile stau așa, de bună seamă acest Spirit ordonator care săvîrșește ordinea lumii întregi va fi dispunînd fiecare lucru în chipul cel mai bun cu putință.(…) Speranță minunată de la care, prietene al meu, am fost tîrît foarte departe.”
Pentru Platon, teoria lui Anaxagora este „o formă ratată a teoriei formelor”, scrie Adrian Miroiu, care subliniază meritele teoriei nous-ului în conceptualizarea raportului dintre lucruri și principiul lor, și apropie filosofia lui Anaxagora de gîndirea lui Goethe, de concepția acestuia despre planta primordială. Von Weizacker spunea că „Goethe realmente a văzut planta primordială cu ochiul care gîndește: a văzut-o cu proprii săi ochi fiindcă a fost capabil să vadă gîndind.” Tema fenomenului originar așa cum apare în scrierile lui Goethe a avut susținători și în spațiul cultural românesc, Adrian Miroiu aducînd ca exemple Fenomenul originar al lui Lucian Blaga și interpretarea fenomenului originar goethean la Constantin Noica. În context trebuie amintite și desele apropieri care s-au făcut în critica literară între nous-ul lui Anaxagora și cosmogonia eminesciana din Scrisoarea I: „Dar deodat-un punct se miscă…cel întîi și singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl”. Miza studiului lui Adrian Miroiu este introducerea și argumentarea ideii de „entitate reflexivă”, pornind de la nous-ul lui Anaxagora și planta originară a lui Goethe. „Se vede cu ușurință că unul din scopurile mele este acela de a susține prin cîteva exemple (atît de grele) de entități reflexive că acestea nu sînt pur exotice și rare, ci că intervin în mod esențial în contexte cruciale ale încercării noastre de a cunoaște lumea. Dar acestui scop îi adaug încă unul extrem de important: cazurile pe care le voi analiza indică în același timp, fiecare din perspectiva lui, trăsăturile definitorii ale entităților reflexive”, scrie Adrian Miroiu.
Așadar, entitățile reflexive nu sînt abstracțiuni pure care pot fi întîlnite doar în lumea ideilor în sine, a esențelor pure; ele sînt obiecte, fac parte din lumea în care trăim, nu aparțin unei potențialități ci lumii actuale. Entitățile reflexive nu sînt metafizice, despărțite de noi, nu sînt eterne, imuabile, indiferente la ceea ce se petrece în lume, ele au o istorie a lor, un moment în care se nasc, o evoluție. Într-o bine orchestrată și argumentată succesiune a entităților reflexive, Adrian Miroiu scrie despre substanța lumilor posibile, despre argumentul ontologic și Dumnezeu întrupat, structura reflexivă a lumii sociale, schisma dintre viața spirituală și cea practică, realismul reflexiv, teoriile din știința politică, statul ca entitate reflexivă. Pentru Adrian Miroiu „entitățile reflexive sînt de tipul obiectelor, funcționează real, pot fi înțelese analog nouă, oamenilor, și sînt contextuale, cu propria lor istorie; iar cunoașterea noastră este mai de încredere (în particular, poate aspira să atingă adevărul) dacă facem apel la entități reflexive.” Adrian Miroiu caută și află cadre conceptuale prin care putem încerca să cunoaștem lumea, și o face pornind de la logica modernă, folosind ca instrument teoria alegerii sociale, cu referiri la scrierile lui K. Arrow, unul dintre părinții alegerii sociale, în alegeri intervenind deopotrivă concepte descriptive, cît și concepte evaluative. Cartea lui Adrian Miroiu este un foarte bun exemplu de interferență între concepte filosofice venind din timpuri îndepărtate și lumea actuală, o dovadă grăitoare a perenității Filosofiei. „Pentru Anaxagora, a cunoaște că un lucru este într-un anume fel înseamnă a identifica un lucru similar care este reflexiv și a cunoaște cum este el în acel fel”, scrie Adrian Miroiu. Pe urmele lui Parmenide („Mi-e totuna de unde voi începe, căci acolo mă voi întoarce iarăși”), filosofia din zilele noastre își are bine determinat locul specific în actul de organizare conceptuală a lumii, dovedindu-și netăgăduit vitalitatea.
Taguri: Adrian Miroiu, Anaxagora, filosofie, nous, Polirom