Françoise Bonardel, filosof și eseist, este profesor emerit al Universității Paris I, Panthéon-Sorbonne, unde a predat cursuri de istoria religiilor. Este autoarea a numeroase cărți care dau contur unei opere puternice și originale.
Amintim cîteva din direcțiile sale de cercetare și cîteva titluri care-i poartă semnătura: hermetism și alchimie (La Voie hermétique; Philosophie de l’alchimie. Grand Oeuvre et modernité; Philosopher par le Feu. Anthologie de textes alchimiques occidentaux; Bouddhisme tantrique et alchimie), reflecție critică asupra culturii moderne (Des héritiers sans passé), meditație asupra creației artistice (Triptique pour Albrecht Durer: La conversation sqcreé; Antonin Arthaud ou la fidelité à l’infini). A colaborat la cîteva ample lucrări colective și mari dicționare: Dictionnaire universel des littératures; Dictionnaire critique de l’ésotérisme; Le Livre des sagesses; Les femmes mystiques. Histoire et dictionnaire. De-a lungul anilor am scris despre cărțile Doamnei Françoise Bonardel pe acest site și în paginile revistei „Cronica”, am întîlnit-o la Iași, la lansarea cărții sale Filosofia alchimiei, am realizat două ample interviuri publicate în cărțile Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism și Fascinația nevăzutului.www.esoterica.ro, ambele apărute la Editura „Cronica” în 2005 și 2012. Versiunea în franceză a acestor interviuri este pe site-ul Doamnei Françoise Bonardel. Cînd i-a apărut cartea Prendre soin de soi. Enjeux et critiques d’une nouvelle religion du bien-etre (2016) îmi scria că viitoarea carte va fi despre C.G. Jung. Știam că publicase studii despre ilustrul psihiatru elvețian în două lucrări colective (Carl Gustav Jung. Cahiers de l’Herne și Carl Gustav Jung (1875-1961). Pour une réévaluation de l’oeuvre. Revue „Recherches germaniques”), așa încît am așteptat cu interes apariția noii cărți, fapt produs de curînd: Jung et la gnose, Paris, Editions Pierre-Guillaume de Roux, 2017, 422 p.
Atît comentatorii operei, cît și biografii lui Jung, insistă asupra separarii sale de Freud și asupra descoperirii alchimiei, acest din urmă eveniment petrecîndu-se în anii 1928-1930, cînd încheia redactarea Cărții Roșii. Jung a consacrat legăturilor alchimiei cu psihologia analitică trei lucrări majore (Psihologie și alchimie; Psihologia transferului; Mysterium Conjunctionis). Aceiași comentatori și biografi vorbesc foarte puțin despre gnoză și gnosticism, care pentru Jung erau la fel de importante ca și alchimia. Dacă în alchimia medievală vedea veriga lipsă între gnozele antice și psihologia analitică, în experiențele sale interioare vedea ecoul aventurii spirituale a gnosticilor. Sigur, maniera diferită în care au privit comentatorii raportul lui Jung cu alchimia, pe de o parte, și raportul lui Jung cu gnoza, pe de altă parte, se datorează și faptului că în vreme ce alchimiei Jung i-a consacrat trei importante cărți, despre gnoză scrie explicit doar în Aion, unde vede în gnostici precursorii „fenomenologiei Sinelui”. Referințele lui Jung la gnoză, gnostici și gnosticism sînt numeroase, dar sînt răspîndite în ansamblul operei sale. Unii comentatori s-au limitat la a vedea influențe gnostice doar în Septem Sermones ad Mortuos, inițial publicată separat de Cartea Roșie, fără a ține seama de întreg, de decodarea hermeneuticii imaginației creatoare. Așadar, „cîmpul pentru o nouă cercetare pare a fi deci relativ liber, cu dificultățile pe care aceasta le implică din cauza diversității și a volumului de scrieri, atît de partea lui Jung, cît și a gnosticilor”, scrie Françoise Bonardel într-o încercare de a explica de ce a ales acest subiect.
În convorbirile sale cu Aniela Jaffé, consemnate în cartea Amintiri, vise, reflecții, C.G. Jung amintește cele două secvențe istorice, alchimia și gnoza, ale aceleiași experiențe transformatoare căreia i-a dat numele de „proces de individuare”: „Între 1918 și 1926 îi studiasem în mod serios pe gnostici, deoarece și ei se confruntaseră cu lumea primordială a inconștientului. Se ocupaseră de conținuturile și imaginile sale, care erau vizibil contaminate de lumea pulsiunilor”. Françoise Bonardel nu crede că anul 1918 este indicat corect, Septem Sermones ad Mortuos a fost redactat în 1916 și vădește cunoașterea literaturii gnostice. Este evident că „gnoza nu a fost pentru el una dintre referințele printre multe altele, ci că a întreținut cu gnosticii un gen de companionaj cvasipermanent, făcut din atracție și din respingere, care l-a ajutat așa cum a făcut-o alchimia mai tîrziu la elaborarea propriei psihologii.” Interesul lui Jung față de gnosticism este urmare a cercetărilor sale asupra mitologiilor orientale și occidentale. Prin pasiunea sa pentru gnosticism, Jung era pe urmele romanticilor Schlegel și Novalis care propuneau o contrapondere hegemoniei raționalismului Luminilor franceze. Françoise Bonardel consideră că simpatia lui Jung pentru gnoză era în legătură cu neîncrederea lui Jung în instituțiile religioase, în vreme ce gnoza era considerată o formă de erezie nelipsită de fecunditate intelectuală și spirituală. Unii comentatori susțin că scrierile lui Jung conțin atitudini gnostice „naturale” chiar înainte ca el să citească primele texte gnostice; atitudinea gnostică este cea a unei „subiectivități pasionate” preocupate de cunoașterea sinelui. Psihologia analitică are o dimensiune „gnostică” întrucît explorarea inconștientului presupune interiorizare; pentru gnostici cunoașterea sinelui venea în urma unei revelații.
Cartea Roșie a fost mult timp inaccesibilă și cîteva decenii manuscrisul lui Jung a fost înconjurat de mister. Universul compus din cuvinte și imagini a rămas necunoscut cititorilor pînă 2009 cînd a apărut ediția germană și cea engleză, pentru ca din 2011 să apară în alte limbi, printre ele și română. Apariția sa a fost considerată un eveniment cultural al începutului de secol XXI. C.G. Jung a început să lucreze la Cartea Roșie în 1914 și a întrerupt scrisul în 1930, cînd a descoperit alchimia. În anii cît a lucrat la carte, singurul colaborator care a văzut unele pagini a fost Toni Wolff. Pentru istoricul culturii, Cartea Roșie este un document de cel mai mare interes, dar un interes care nu vine din aspectul straniu pe care îl simte cititorul, ci din universul diferit propus aici de Jung; este deopotrivă autobiografie, discurs vizionar, operă poetică, completate de imagini simbolice rezultate din propria experiență, în ansamblul ei aparținînd istoriei spiritualității, curentelor mistice și esoterice europene. Françoise Bonardel găsește numeroase similitudini, apropieri între Cartea Roșie și Așa grăit-a Zarathustra a lui Friedrich Nietzsche. Amîndouă sînt expresia căutărilor; la Jung omul modern era în căutarea sufletului: „Pe-atunci mai eram cu totul prins de duhul acestei vremi și gîndeam altfel despre sufletul omenesc. Gîndeam și vorbeam mult despre suflet, știam multe cuvinte savante despre el, l-am judecat și am făcut din el un obiect științific. Nu mă gîndeam că sufletul meu nu poate fi obiectul judecății și al științei mele, mai degrabă judecata și știința mea sînt obiectul sufletului meu. De aceea duhul adîncului m-a silit să vorbesc cu sufletul meu, să-l chem ca pe o ființă vie, ființînd în sine însăși. Trebuia să-mi dau seama că îmi pierdusem sufletul”, scrie C.G. Jung. Într-o lume intelectualizată, dominată de un spirit raționalist rigid, Jung deplînge lipsa sufletului. Françoise Bonardel pune în evidență simbolismul complex al personajelor cărții lui Jung, multiplele legături cu lumea mitologică. Un text al lui Jung care s-a bucurat de o mare atenție este Septem Sermones ad Mortuos, publicat confidențial în 1916, reluat în Cartea Roșie, dar și în cartea Anielei Jaffé. „Treptat, în mine s-a produs o metamorfoză. În anul 1916 am simțit dorința de a da o formă creatoare trăirii mele interioare. Atunci și de atunci încolo, morții au devenit pentru mine, într-un mod tot mai clar, niște voci a ceea ce este fără de răspuns. Astfel, conversațiile cu morții, Septem Sermones, alcătuiau un fel de preludiu la ceea ce aveam de comunicat lumii în legătură cu inconștientul – un fel de schemă de ordonare și o interpretare a conținuturilor generale ale inconștientului”, scrie Jung în Amintiri, vise, reflecții. Scrierea lui Jung este o soteriologie individuală și colectivă, și o cosmologie a celor șapte sfere.
Psihologia analitică, al cărei părinte este C.G. Jung, poate fi privită și ca o gnoză, gnosticii avînd temeinice cunoștințe asupra psihicului uman. În Aion, Jung scria că gnosticilor nu le era străin conceptul de inconștient; gnoza este indubitabil o știință psihologică ale cărei conținuturi au provenit din inconștient. În psihologia analitică se regăsesc motive gnostice, dramaturgia proprie Cărții Roșii favorizînd apariția de personaje susceptibile să ajungă „motive tipice” recurente în operele ulterioare ale lui Jung, arhetipuri ale inconștientului colectiv. Motive despre care Françoise Bonardel spune că sînt teme, ba chiar mai mult, elemente motorii, purtătoare ale unui mesaj care nu a fost încă total elucidat în privința posibilelor raporturi ale psihologiei analitice și ale gnozei. Gnoza este înrudită cu alchimia medievală, legătură simbolizată de Uroboros, deși acesta nu ocupă nici un loc în scrierile gnosticilor adoratori ai șarpelui. „Tradiția dintre gnoză și prezent mi se părea a fi ruptă și mult timp nu mi-ar fi fost posibil să găsesc puntea care ducea de la gnosticism – sau neoplatonism – la prezent. Abia cînd am început să înțeleg alchimia, am realizat că din ea reiese legătura istorică cu gnosticismul, că prin alchimie se stabilește continuitatea de la trecut în prezent. Ca filosofie medievală a naturii ea arunca o punte atît spre trecut, și anume spre gnosticism, cît și spre viitor, spre psihologia modernă a inconștientului”, scrie C.G. Jung.
În viziunea lui Jung nici filosofia raționalistă nici religia ca instituție nu fac apel la „experiența originală și fondatoare” trăită de oamenii de ieri și de astăzi; psihologia analitică așa cum a conceput-o Jung este chemată să devină o „gnoză” tocmai pentru capacitatea sa de a se distanța deopotrivă de religii și de filosofii, neputincioase atît unele cît și altele să aducă răspunsuri concrete „problemelor sufletului modern”. Gnosticii au stîrnit furia filosofilor antici, unul dintre cei mai vehemenți contestatari fiind neoplatonicianul Plotin. Pentru Jung gnosticii erau creatorii doctrinei care se înrădăcina în profunzimea experienței interioare. Una dintre scrierile lui Jung în care gnosticismul apare în plină lumină este Răspuns lui Iov, cea mai polemică lucrare a sa, în care Jung este mai aproape de mitologia gnostică decît de Vechiul Testament; Iahve ignorînd propria umbră, nu putea decît visa o Creație perfectă în care omul trebuia să asume răul. Psihologia analitică aducea elemente noi pentru a modela din interior o viitoare viziune asupra lumii, o nouă viziune a lumii care va ține seamă de achizițiile psihologiei și nu va fi nici pur rațională nici radical subiectivă.
Jung et la gnose va rămîne ca una dintre lucrările importante ale Doamnei Françoise Bonardel, o sinteză remarcabilă asupra prezenței gnozei și gnosticismului în opera lui C.G. Jung. Cartea Roșie însăși este o gnoză pentru modernitate. Jung, afirmă Francoise Bonardel, a avut sentimentul că leagă una de alta diferitele verigi ale unei tradiții secrete căreia simțea că îi aparține. „Faust II este însă mai mult decît o încercare literară. El este o verigă în Aurea Catena, care, de la începuturile alchimiei filosofice și ale gnosticismului și pînă la Zarathustra lui Nietzsche, reprezintă – în majoritatea cazurilor într-un mod nepopular, echivoc și primejdios – o explicație pînă la celălalt pol al lumii”, scrie Jung. Pe urmele acestui gînd, Doamna Françoise Bonardel susține, întemeindu-se pe opera ilustrului C.G. Jung, că gnoza, alchimia și psihologia analitică sînt verigile „lanțului de aur” care îi leaga între ei pe Zosimos și Meister Eckhart, pe Paracelsus și Jakob Bohme, pe Goethe și Jung…
Taguri: C.G. Jung, Françoise Bonardel, gnoză, psihologie