Mișcare spirituală afirmată în secolele II-III, redescoperită în plină modernitate, gnosticismul continuă să suscite deopotrivă admirație și nedumeriri.
Gnosticul este cel care cunoaște, cel căruia îi este dată o experiență a absolutului ca experiență primă și ultimă. Clement Alexandrinul spunea că „Gnoza este, ca să spun așa, o desăvîrșire a omului ca om, care, prin știința lucrurilor dumnezeiești, duce la desăvîrșire și purtarea și viața și cuvîntul omului, în unire și de acord cu sine însuși și cu Cuvîntul cel Dumnezeiesc.” Dacă Clement Alexandrinul sau Evagrie Ponticul aminteau și discutau despre gnoză într-un climat liniștit, nu același lucru este valabil și astăzi cînd simpla pronunțare a cuvîntului „gnoză” provoacă indignare și condamnare în unele medii creștine. Tot Clement prefigura că „pentru aceea sînt acoperite de pilde tainele cele sfinte ale profeților; sînt păstrate pentru cei aleși și pentru cei pe care credința lor i-a rînduit spre gnoză.” Același învățat al lumii antice spunea că pentru a ajunge la semințele gnozei este nevoie de perseverență, de căutare, de cercetare vreme îndelungată, de multă osteneală. Perspectiva asupra gnozei se deschide în momentul în care misterul nu mai este a priori ceva de necunoscut, ci conform sensului etimologic, ceva inexprimabil. Gnoza este mai curînd mută, nu mistică. Spre deosebire de experiența mistică și care adeseori se impune celui care o primește sub semnul purei pasivități, experiența gnostică implică o muncă, un exercițiu, adică un praxis. Comentatorii moderni au arătat de multe ori că experiența gnosticului consonează puternic și strîns cu efortul și disciplina cerute de metoda fenomenologică a reducerii. Unul din filosofii considerați clasici în domeniul studierii gnozei este Henri-Charles Puech, autor al celebrei cărți En quete de la gnose, Gallimard, 1978. Cartea a fost tradusă în limba română și a apărut la editura Herald, recent fiind reeditată; rîndurile ce urmează sînt prilejuite de reeditarea volumului Despre gnoză și gnosticism, traducere din limba franceză Cornelia Dumitru, colecția „Manuscris”, 2018, 464 p.
La un colocviu internațional desfășurat în toamna anului 1997, la Sorbona, despre fenomenologie, gnoză și metafizică, participanții aminteau în intervențiile lor două lucrări clasice despre gnoză: Gnosis und Spatantiker Geist, de Hans Jonas, și En quete de la gnose, de Henri-Charles Puech. În cele două tratate ale sale (Gnosticul și Tratatul practic) Evagrie Ponticul, discipol al lui Grigorie de Nazianz, arată cum practica exercitată ca o metodă reglată este condiția preparatoare necesară accesului la gnoză ca experiență metafizică a absolutului. Tratatul practic este mai curînd un tratat de terapeutică, de „psih-analiză” în sens literal, pentru că analizează mișcările sufletului și corpului, pulsiunile, pasiunile și gîndurile care agită ființa umană. Gnosticul prefigurează trecerea de la psihologia fenomenologică la psihologia transcendentală, o propedeutică, o metodă prin care cel care a urmat exercițiul ascetic devine capabil de contemplarea spirituală, primește cunoașterea, gnoza. În opinia lui Henri-Charles Puech gnosticismul este una dintre cele mai complicate probleme cu care se confruntă istoricul religiilor, fiind un punct de convergență în care se întîlnesc istoria Bisericii, situația iudaismului la apariția creștinismului, misteriile eleniste, religiile orientale. Împletirea acestor curente a creat numeroase dificultăți de interpretare, „multe lucruri ne scapă încă, chiar dacă ar fi numai de interpretarea documentelor care ne-au rămas. Există sisteme gnostice cărora sîntem incapabili să le dăm măcar o simplă analiză și există o infinitate de sisteme, adesea în interiorul unei aceleiași școli”, afirmă filosoful francez. El recomandă cercetătorilor acestui curent de profundă spiritualitate evitarea încercărilor de a trata global gnosticismul, pentru că această manieră de abordare ar spori obscuritatea din jurul gnosticismului.
Primele mărturii despre gnosticism apar în texte datînd de la mijlocul secolului al II-lea, în scrieri aparținînd lui Iustin Martirul, Plotin, Porfir, Clement din Alexandria, Origen, Hippolyt din Roma, Irineu din Lyon, Zosima , sau în texte precum Pistis Sophia. Pe baza mărturiilor, de cele mai multe ori indirecte, gnoza a fost considerată o erezie creștină, Siria fiind leagănul gnosticismului, iar primii reprezentanți: Simon din Gitta, Menandru din Cappareteea, Satornil din Antiohia. Din Siria, gnosticismul s-a răspîndit în Egipt, unde a fost ilustrat de nume precum Basilide, Carpocrate sau Valentin, acesta din urmă răspîndind doctrina gnostică la Roma, apoi în Cipru, ceea ce va duce la creearea a două ramuri, cea „italică” și cea „orientală”. Henri-Charles Puech insistă asupra cunoașterii noastre fragmentare sau deformate a sistemelor gnostice, majoritatea mărturiilor venind din respingerea gnosticismului de oamenii Bisericii. Or aceste informații sînt suspectate pe bună dreptate de parțialitate, de neînțelegere; mai mult, autorii textelor ostile au proiectat în trecut ceea ce era contemporan lor: „Oare nu riscăm să cădem în pericolul – și aceasta încă de la Irineu – să ajungem să confundăm gîndirea autentică a maeștrilor cu sistemele deja degenerate sau diferite pe care le ofereau ereziologilor discipolii și urmașii maeștrilor? Această Gnoză cu mitologii complicate, cu sacramente magice sau obscene, în descrierea căreia se complăceau polemiștii, nu este oare o Gnoză a celei de a doua sau a treia generații și care, în absurditatea sau ororile ei, ascunde concepțiile primitive pure?” Din oglinzi care deformează se va reconstitui imaginea autentică a gnosticismului, un gnosticism născut în inima creștinismului.
Henri-Charles Puech propune, pe urmele lui E. de Faye, studierea numai a textelor atribuite lui Valentin sau Basilide, pentru că „ei inserează gnosticismul în centrul creștinismului poate mai mult decît o făcuseră autorii antici. Spirite ferm creștine ca Basilide sau Valentin pornesc de la o reflecție profundă asupra religiei lor. Iar la marii creatori această reflecție este înainte de toate, o reflecție de filosofi, o tentativă grandioasă de a introduce creștinismul în cadrele gîndirii filosofice ale timpului.” Introducerea alături de doctrina creștină a unor elemente sincretice de elenism, mitologie sau chiar păgînism, mută accentul de la gnoza filosofică la gnoza mitologică. Dincolo de interpretări, un fapt cert este că orice discuție despre gnoză trebuie să plaseze acest curent în istoria creștinismului. Henri-Charles Puech recomandă și un atent studiu filologic asupra înțelesurilor grecescului gnosis, pentru a putea înțelege ce voia să spună un învățat din secolul al IV-lea: „A avea gnoză înseamnă a cunoaște cine sîntem, de unde venim și unde sîntem, lucrurile prin care sîntem mîntuiți, care este nașterea și care este renașterea noastră.” Gnoza revelează esența, destinul, mîntuirea, o cunoaștere eficientă, o „mistică transformatoare”, un mysterion în deplinătatea sensului antic al cuvîntului. Henri-Charles Puech propune înțelegerea gnozei ca fenomen mai amplu, reunind mai multe mișcări aparent separate ale școli și secte variate, substituirea sensului restrîns cu un sens mai larg. În felul acesta gnoza va fi definită nu în maniera unui concept abstract sau ca un sistem strict speculativ, ci ca un „stil de viață”, un comportament concret și existențial. Gnoza trebuie să ofere răspunsuri despre trecut (Ce eram eu?), prezent (Ce sînt?), viitor (Ce voi fi?), răspunsurile permițînd omului să afle cine este, încotro merge. Gnoza nu mai este văzută ca pură cunoaștere intelectuală, ea este revelație eficace care aduce răspunsuri la întrebările născute din angoasă, „constituind prin ea însăși, prin venirea ei în conștiința celui pe care îl iluminează, deznodămîntul unei situații existențiale pe care i-a permis să o perceapă și să o determine cu mai multă claritate și acuitate.”
Definiția cea mai generală a gnozei pare a fi cea de cunoaștere mîntuitoare, o cunoaștere a omului în căutarea mîntuirii. Cunoașterea mîntuitoare este una eficientă prin conversiunea pe care o propune; de aceea primii părinți ai Bisericii spuneau că religia creștină este adevărata filosofie, este doctrina vieții. Cartea lui Henri-Charles Puech este o pledoarie pentru înțelegerea gnozei ca un fenomen distinct al gîndirii filosofico-religioase, o atitudine religioasă întemeiată pe teoria sau experiența obținerii mîntuirii prin Cunoaștere.
Taguri: gnoză, Henri-Charles Puech, Herald, mîntuire