În general, Tereza de Avila preferă să dea poemului valoarea de simbol nupțial între Dumnezeu și om; mai curînd decît să reia versiunea tradițională a Bisericii, mireasă a lui Isus, ea pune accent pe simbolismul interpersonal: Dumnezeu și sufletul, acceptînd deschiderea simbolului către alte zări, afirmă Thomas Alvarez, unul dintre cei mai avizați comentatori actuali ai scrierilor Terezei de Avila.
Într-o carte apărută recent, Le Cantique des Cantiques. Rituel initiatique, Michel Lapidus propune o traducere a originalului ebraic, însoțită de o traducere literală, urmate de o rescriere în cheie inițiatică în care autorul face apel mai curînd la entități decît la personaje. Michel Lapidus crede într-un sens ascuns al poemului biblic, în care vede un text ritual de natură inițiatică, în opinia autorului schimbul de expresii simbolice corespunzînd formei unui ritual. Michel Lepidus retranscrie poemul pentru două personaje, masculin și feminin, în dorința de a ne face să vedem în Cîntarea Cîntărilor un ritual inițiatic al creării cuplului regal: „Totul începe prin crearea entității regale care nu se poate naște urmînd o voință profană, ci mai curînd printr-o iubire de natura unui suflu creator, depășind orice aspect uman.” Michel Lapidus acordă elementului feminin misiunea purificatoare, înlăturarea tuturor elementelor perturbatoare, transmutația alchimică, în vreme ce masculinul este cel care imprimă nota inițiatică, părăsirea căii supunerii și participarea la frumusețea creatoare. Poemul se reconstruiește într-un joc al entităților, fiecare avînd cunoașterea care îi corespunde, în măsură să asigure coerența funcției regale în cuplu. Pentru entitatea feminină este vorba de iubire în forma ei cea mai elevată, în timp ce pentru entitatea masculină, această iubire estte cea care inițiază în toate formele Creației. Pentru a asuma caracterul regal și sacru, iubirea trebuia să fie o cale care duce către locul plenitudinii. Dar cadrul inițiatic se împlinește doar prin probele, prin încercările care confirmă bunele intenții și realitatea dorinței de a fi inițiat; este sufletul îndrăgostit care cere ajutor: „Fete din Ierusalim, vă jur: De-ntîlniți pe dragul meu, ce să-i spuneți oare lui? Că-s bolnavă de iubire. Ce are iubitul tău mai mult ca alții, o tu, cea mai frumoasă dintre femei? Cu cît iubitul tău e mai ales ca alți iubiți, ca să ne rogi așa cu jurămînt?” Odată trecute probele, urmează recunoașterea și încoronarea, adevăratul ritual alchimic al căsătoriei, iar acest ritual îi îngăduie lui Michel Lapidus să sugereze că în Cîntatrea Cîntărilor putem percepe o nouă spiritualitate, în care divinitatea nu mai avea acest caracter de intransigență și de fixitate absolută.
Și totuși Cîntarea Cîntărilor nu-i un imn adresat iubirii, puterii iubitoare a femeii și a bărbatului? Unul dintre marii gînditori greci contemporani, Christos Yannaras, susține că ne este sete de viață și că viața este posibilă numai în relație cu un Altul: „Ne este sete de viață. Și nu ne este sete de ea prin gînduri sau concepte. Nici chiar prin voința noastră. Ne este sete de ea cu corpul nostru și cu sufletul nostru. (…) Cînd se naște erosul, se naște viața. Uimiți, simțim sărăcia existenței transfigurîndu-se în bogăția neașteptată a vieții.” Filosoful grec vorbește despre reciprocitate, despre transfigurarea existenței, despre surîsul și privirea celuilalt; în ochii pe care-i iubesc, ating pentru prima oară ceea ce este privirea umană, scrie Yannaras. Reciprocitatea este semnificată de privire, prima tresărire este totdeauna în prima încrucișare a privirilor, de aceea erosul se naște din lumină: „Privire, surîs, voce, gest, mișcare: frontieră a corporalului și a incorporalului, loc al semnificanților reciprocității.” Privirea și surîsul sînt inseparabile, răspîndesc aceeași lumină, sînt o reflectare a unicității, o matrice a dorinței.
Dar despre Cîntarea Cîntărilor au scris și filosofi, nu despre corp în opoziție cu sufletul sau cu eul, ci pornind de la o privire globală, nu de la un catalog doxografic. O astfel de încercare aparține filosofului francez Jean-Louis Chretien, în cartea sa Symbolique du corps. La tradition chretienne du Cantique des Cantiques. Cîntarea Cîntărilor vorbește despre un om interior și un om exterior, despre membre ale inimii și organe ale sufletului. Într-o pagină celebră din a X-a carte a Mărturisirilor sale, Sfîntul Augustin îl descrie pe Dumnezeu ca fiind dincolo de sensibilul corporal: „cînd iubesc pe Dumnezeul meu, anume lumina, vocea, mireasma, mîncarea, îmbrățișarea omului meu lăuntric, unde fulgeră sufletului meu o lumină pe care n-o cuprinde spațiul și unde sună o melodie pe care n-o răpește timpul, și unde miroase un parfum pe care nu-l împrăștie suflarea vîntului.” Philon din Alexandria vorbea despre „ochii sufletului”, iar peste veacuri Heidegger avea să afirme că simpla prezență a organului auditiv, urechea, nu înseamnă și auz! Deși au fost încercări de a constrînge inepuizabilele semnificații ale părților corpului într-un dicționar definitiv, așa cum a făcut Meliton din Sardes („Genunchi, mărturisirea umilinței”), Jean-Louis Chretien crede că „datorită supleței și mobilității simbolismului corporal acesta nu devine o constrîngere sufocantă pentru viața spiritului.” Cîntarea Cîntărilor își invită comentatorii să completeze, dacă se poate spune, organismul omului interior, afirmă filosoful francez. Teologii vorbesc și despre un corp colectiv care-și trage realitatea dintr-un raport deopotrivă spiritual și corporal cu corpul individual al lui Cristos, pagini pline de tîlc despre organicitatea corpului colectiv aparținînd sfîntului Pavel.
Dinții tăi par turmă de oi tunse, ce ies din scăldătoare făcînd două șiruri ștrînse și neavînd nicio știrbitură. De cele mai multe ori mențiunile din Biblie despre dinți au mai curînd o tentă negativă sau amenințătoare, amintind mai mult de scrîșnetul dinților răsunînd în liniștea tenebrelor exterioare. Sf. Augustin scria despre acest verset în De doctrina christiana ca despre exemplul metodic asupra „obscurităților și ambiguităților” Scripturii; el vedea în acest exemplu un frumos joc între transparență și obscuritate, prezența exclusivă a oricăreia dintre acestea plictisind și descurajînd. Dar, după cum spune Jean-Louis Chretien, este o „obscuritate aperitivă”, care amintește funcția anatomică a dinților, aceea ce a mesteca hrana, de a o transforma.
Nasul tău este ca turnul din Liban, ce priveste spre Damasc. Este singura mențiune și comparație enigmatică arhitecturală a nasului, prezentă în Cîntarea Cîntărilor. Nasul și nările sînt mai puțin prezente decît alte organe de simț, în schimb sînt amintite mirosurile, parfumurile. Surprinzător doar la prima vedere, mirosul este un subiect filosofic, deși mult timp mirosul ca simț a fost victima unei tăceri olfactive, nu a făcut obiectul unei reflecții aprofundate așa cum este cazul vederii sau auzului. De aceea poate că multora li s-a parut surprinzător ca un universitar din zilele noastre de la Sorbona, Chantal Jaquet, să scrie o carte despre miros, Philosophie de l’odorat. O lungă tăcere care ținea, afirmă Chantal Jaquet, de lipsa de curaj intelectual, de conservatorismul înfrigurat, de supunere în fața tradiției. Poate face filosofia din miros sau din simțul mirosului un obiect de reflecție, se întreabă universitarul francez, arătînd că o „gîndire a nasului, înțeleasă ca gîndire despre sau prin nas, pare dintr-o dată lovită de zădărnicie.” Platon a insistat în Philebos și în Republica asupra caracterului „pur” al plăcerii olfactive, făcînd o analogie între miros ca simț nevăzut sau ascuns și căutarea intelectuală sau spirituală. Origen va vorbi despre simțurile omului interior și ale omului exterior, arătînd că omul simte mirosul, că discerne și deosebește, dar omul însuși va fi ales și deosebit după propriul miros, după urma pe care o lasă. Bernard de Clairvaux vorbea despre trei feluri de parfum pornind de la scenele evanghelice care evocă parfumul în raport cu Isus. În toate, comentează Jean-Louis Chretien, hotărîtor este ca parfumul să rezulte dintr-o adevărată muncă a sinelui asupra sinelui, „mirosul pe care îl răspîndeste viața noastră ține de propria responsabilitate.”
Cordeluțe purpurii sînt ale tale buze și gura ta-i încîntătoare…Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta. Atît în Cîntarea Cîntărilor, cît și în Psalmi sau Proverbe, buzele sînt văzute ca locul prin excelență al comunicării, ca loc al schimbului de cuvinte între om și Dumnezeu, între om și om. Un psalm compară buzele cu o poartă, care se deschide și închide, pentru a mărturisi păcatul sau pentru a încerca justificarea sa.
Gîtul tău e turnul lui David, menit să fie casă de arme: mii de scuturi atîrnă acolo și tot scuturi de viteji. O primă semnificație biblică a gîtului este cea a supunerii, a umilinței, interpretare pe care o privilegiază și Origen, subliniind că este supunere față de Isus. Dar gîtul este cel care asigură unitatea trupului, tăierea capului, despre care Biblia oferă celebre exemple, fiind ruptura imediată a acestei unități.
Cît de frumoasă ești tu, draga mea! Cît de frumoasă ești! Ochi de porumbiță sînt ochii tăi. Meditațiile asupra privirii spirituale, cea asupra ochiului sau a ochilor sufletului sau ai inimii, sînt decisive atît în Biblie, cît și în tradiția filosofică greacă. „Nu este suficient de a avea ochi pentru a vedea, așa cum nu este suficient ca ochii corpului să fie orbi pentru ca privirea noastră să se stingă”, scrie Jean-Louis Chretien. Orbirea poate veni din ignoranță, patimă, păcat sau din ură. Dar, spune filosoful francez, noi putem fi orbiți de strălucirea luminii divine sau de soarele primului principiu.
Frumoși se văd obrajii tăi, așezați între cercei și gîtul tău împodobit cu șire de mărgăritare. Obrajii sînt rareori amintiți în Biblie, niciodată pentru frumusețea lor, mai mult pentru că pe obraji curg lacrimile suferinței, doliului, durerii. Unii comentatori iau în seamă vorbind despre obraji doar procesul de mestecare sau de articulare a cuvintelor, în timp ce alții vorbesc despre pudoare și roșeață, despre rezervă și modestie, într-un simbolism cu accente vădit morale. Alți comentatori susțin că obrajii nu fac nimic, nu fac nimic altceva decît să apară, fiind un element esențial al apariției, vizibilității pentru celălalt, prin roșeață sau paloare, trădînd astfel gîndurile noastre secrete. Pentru Origen obrajii erau părți ale feței unde se recunoșteau noblețea și pudoarea sufletului, părți ale Bisericii care cultivau castitatea și puritatea.
…părul tău turmă de capre pure, ce din munți, din Galaad, coboară. Spre deosebire de alte părți ale corpului, părul este amintit de puține ori în Cîntarea Cîntărilor. Jean-Louis Chretien vorbeste despre importanța socială și erotică a podoabei capilare, de puterea sa de atracție, de seducție și fascinație ilustrată în pictură, sculptură sau literatură, amintind frumosul poem baudelairian Părul: „O, plete peste umeri în valuri răspîndite!/ O, bucle! O, năvalnic parfum dulceag și greu!(…) Pe țărmul tău de bucle ca lîna răsucite/ Prelung și-adînc mă-mbată mirosuri încîlcite:/ Catran, ulei de cocos și mosc pătrunzător.” .
Cei doi sîni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini… Sînii sînt deseori amintiți în Cîntarea Cîntărilor, prin imagini și analogii, ceea ce în mod firesc a generat multe comentarii, cele mai multe fiind convergente. În primul rînd este vorba de sîni hrănitori, accentul nefiind pus pe frumusețea, pe erotismul lor. Un al doilea fir conducător este cel oferit de comentatorii care nu deosebesc sînul drept de cel stîng, care văd în cei doi sîni simbolul celor două surse, a două cuvinte, a două învățături, a două daruri, a două iubiri. Comentînd Cîntarea Cîntărilor, Origen susține că sînii desemnează inima, facultatea care conduce omul în totalitatea sa.
Sînul tău e cupă rotunjită, pururea de vin tămîios plină. În alte traduceri apare cuvîntul buric. „Buricul este o singularitate a corpului omenesc, care înscrie în centru său urma nașterii sale, tăietura cu ceea ce l-a precedat. El este parafa unei vieți separate”, afirmă Jean-Louis Chretien. Buricul tău clondiriu oblu, nu lipsinduse de amestecătură (Biblia de la 1688); Buricul tău cupă rotundă/ Vinul aromat să nu lipsească (traducerea lui Ioan Alexandru); Buricul îți este un gingaș căuș,/ Cît să încapă în el o picătură de vin (traducerea lui Petru Creția); Buricul tău e cupă arcuită,/ din care nu lipsește vinul dres (traducerea lui Bartolomeu Anania. Versetul este straniu și dificil, unii au recurs la argumentații discutabile afirmînd că ar fi vorba despre sexul feminin, sau de un eufemism pentru a-l desemna. Filosoful francez nu se aventurează în supoziții care să trimită la desfrîu, el vede buricul fiecărui om ca memorie de neșters a nașterii, semn al condiției noastre de ființe muritoare. Cei mai mulți teologi vorbesc despre opoziția dintre credința adevărată în Dumnezeu și despre idolatrie, despre îndepărtarea unor obiceiuri rele, despre castititate, despre fermitatea în credință și constanța în gîndire. Buricul rămîne un semn al nașterii, al fragilității și al condiției muritoare.
Trupul tău e snop de grîu, încins frumos cu crini din cîmp. Ca și în alte cazuri, vechea traducere sinodală evita folosirea unor cuvinte, deși teologii nu pregetaseră să spună că toate cuvintele din Biblie nu au un sens peste care s-au adăugat înțelesuri profane. Biblia lui Șerban Cantacuzino traducea prin pîntecele tău stog de grîu îngrădit cu crini, Petru Creția prin Pîntecul tău auriu e ca grîul/ Împrejmuit cu cunună de crini, iar Bartolomeu Anania prin căpiță-ți este pîntecul, de grîu,/ cu crinii prinși în horă împrejuru-i. Pîntecele nu este un organ, este o parte a corpului, „a cărei exactă delimitare poate varia de la un vocabular la altul și de la un autor la altul”, scrie același exeget francez amintit mai sus. Părinții Bisericii au văzut în pîntece partea cea mai fragilă a corpului, cea mai expusă.
Jean-Louis Chretien își încheie cartea cu cîteva teze care subliniază așa cum a făcut-o pe întreg parcursul ei că scrierea biblică îndelung comentată de-a lungul timpului nu este o poveste de dragoste între un tînăr/mire și o tînără/mireasă; este o alegorie despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, o alegorie despre iubirea oamenilor pentru Biserică, este „o Biblie în Biblie”. Parabola iubirii, scria Franz Rosensweig, traversează întreaga Revelație, asta o subliniază Profețiile, dar aici este mai mult decît o parabolă, este un Eu și un Tu al limbajului interuman care poate fi Eu și Tu între Dumnezeu și om. Corpul uman este forma prin care spiritul vine în lume, iar „omniprezența corpului este necesară în religia Întrupării”, afirmă Jean-Louis Chretien. Este vorba în Cîntarea Cîntărilor de un limbaj simbolic care vorbește despre operațiuni ale spiritului nelăsînd loc confuziilor; Platon integra limbajul misterelor în scrierea filosofică, iar sfîntul Augustin cultiva un stil nelipsit de ciudățenii și bizarerii lingvistice. O scriere de o frumusețe plină de mister nu-și va epuiza niciodată bogăția de înțelesuri; fără acestea ar fi fost uitată de mult…
Taguri: Cîntarea Cîntărilor, Grigorie, Origen, solomon