Cartea egipteană a morților

În biblioteca templului din Edfu, cel mai bine conservat dintre templele egiptene, un basorelief reprezintă două personaje care înalță spre cer o paletă, de o parte și de cealaltă auzul și văzul, Cuvîntul și intuiția.

În această reprezentare, cartea este cea glorificată, cartea este purtătoare a sacrului care conține în mod potential toate scrierile. O carte de înțelepciune, adevărată moștenitoare a înțelepților, este asemănătoare unei piramide: construiește un monument în inima celui care percepe mesajul său. Egiptenii, care au avut cărți sacre și cărți secrete, nu au avut preocuparea de a fixa revelațiile într-o carte dogmatică ce ar conține adevăruri absolute și definitive. Cartea este învățătură esoterică, transmitere a unei spiritualități, piatră a unui templu, legătură abstractă cu originile. Unii cercetători duc considerațiile despre esoterism și mai departe susținînd că trebuie să distingem între un esoterism de formă, legat de transmitere și destinatar, și un esoterism ca mod de gîndire. Acesta din urmă implică diverse nivele de înțelegere a unui text, literal, aparent, exoteric, la care se adaugă unul sau mai multe mesaje ascunse, esoterice, comprehensibile numai inițiaților. În Egiptul vechi, problema se pune într-un sens ușor diferit căci conținutul și sensul textelor era diferit în funcție de apartenența destinatarului la sfera privată sau regală. Astfel, Textele piramidelor erau rezervate exclusiv regelui și, uneori, reginei; tot regelui îi erau destinate Cărțile lumii inferioare și Cărțile celeste; în schimb, simplii cetățeni dispuneau de un repertoriu propriu compus în principal din imnuri, texte rituale și Cartea morților, a cărei versiune românească a fost recent reeditată: Cartea egipteană a morților. Papirusul Ani, traducere, cuvînt introductiv, note și indice tematic: Maria Genescu, București, Editura Herald, colecția „Cultură&civilizație”, ediția a IV-a, 2018, 368 p.

În vechiul Egipt, moartea nu era considerată ca un sfîrșit, ci ca o trecere într-un univers diferit de lumea de aici, permițînd defuncților să părăsească domeniul aparențelor și să intre în contact cu zeii, să pătrundă în sfera esenței. Pe plan istoric se constată o evoluție a credințelor funerare în Vechiul Imperiu, în Imperiul mijlociu și în Imperiul nou. În această ultimă perioadă accesul particularilor la Cartea morților era neîngrădit, fiecare individ care avea mijloacele financiare necesare putînd să-și procure un exemplar. Cartea nu era concepută după o schema fixă, motiv pentru care există o mare varietate atît în alegerea formulelor cît și a numărului lor, în timpul celei de-a XXVI-a dinastii structurîndu-se textul într-o formă fixă, reunit în 190 de capitole. Cărțile destinate regelui (Cărțile lumii inferioare, Cărțile celeste, Amduat) închideau totalitatea cunoștințelor privitoare la cele cerești, la suflet, la lumea de dincolo, toate cele necesare bunei exercitări a regalității atît pe pămînt cît și în regatul de dincolo de viață. Spre deosebire de cărțile amintite, Cartea morților codifica datele lumii de dincolo necesare defunctului pentru a evita pericolele și a fi acceptat în panteon. „O caracteristică a acestor texte constă în faptul că ele suscită comentarii dintre cele mai contradictorii. Unii le-au considerat rod al unei alienări la scară națională, alții le-au acordat valențe ale unei metafizici savante; unii le apreciază ca fiind produse ale unor minți primitive, alții sînt fascinați de universul fantastic pe care îl întrezăresc dincolo de aparențele derutante și înșelatoare”, afirmă Maria Genescu.

Cultura egipteană are ca una din amprente pesimismul: dacă omul se lasă condus de înclinațiile sale, își urmează inima, centru al voinței, lumea devine de netrăit, fiecare om vede în celălalt un dușman. Dreapta măsură, ordinea simbolizată de conceptul Maât, nu este inerentă naturii umane. Regele este cel care redă justiția, veghează ca Maât să domnească printre oameni. La fel, cosmosul nu este conceput ca o ordine eternă și definitiv stabilită odată cu creația. În Egipt, creația se numește „prima dată” ceea ce înseamnă că numeroase alte „dăți” trebuie să succeadă. Pentru astrul solar fiecare zi constituie o nouă creație; orice ciclu este amenințat de discontinuitate. În sfera cosmică, șarpele Apophis, simbol al forțelor negative ale haosului, amenință să puna capăt ciclului atacînd zeul solar și întunecîndu-l. În domeniul istoric fiecare întronizare este considerată ca o nouă creație. Sethi I, inovator în multe domenii, a ales ca nume programmatic „Cel care repetă nașterile”. Prima misiune a noului faraon era restabilirea ordinii, Maât, care, în absența suveranului a fost ucisă de injustiție, minciună și haos. Ramses al II-lea se lăuda că a „fondat lumea din nou, ca la creație”. Orice eveniment istoric nefast, moartea regelui, o foamete, o invazie se repercutează în sfera cosmică aceasta fiind amenințața cu disoluția. Regele, în calitatea sa de preot, este cel care garantaeză ordinea. Cărțile despre lumea de dincolo conțin toate cunostințele necesare bunei rînduieli a cosmosului, cunoștințe necesare faronului în existența sa postumă pentru a menține ordinea cosmică. Una din funcțiile acestor cărți ale vieții de dincolo este transmiterea unui tip de cunoaștere eminamente esoterică.

„Iată aici încep descîntecele/Din care aflați cum și unde pleacă sufletul/În ziua de lumină cînd sfîrșitul/Devine începutul cel mai sigur./În cîntece de laudă voi preamări/Intrarea sufletului în ținutul misteriosului Neter-Kherti,/Din frumosul tărîm Amenti,/Renașterea sa întru spirit/Și calătoria sa minunată/Înspre Tărîmul de Dincolo.” Cu aceste cuvinte începe Cartea morților care, ca și alte texte funerare are un caracter inițiatic în măsura în care introduce defunctul în „misterele” lui Osiris. Trecerea care constituia moartea era de natură ontică. Defunctul se transforma în altul și devenea un akh, un justificat. Dar pentru a ajunge la această stare trebuia să treacă numeroase probe. Cartea morților avea rolul de a transmite suma cunoștințelor acestui univers al lumii de dincolo, permițînd defunctului să îndepărteze orice pericol, garantîndu-i astfel o existență postumă eternă, căci în Egiputul antic cunoașterea domina cunoscutul, notează Gilles Roulin. Primul scop al periplului defunctului era Sala celor două Maât Adevăr-și-Dreptate în care acesta era supus judecății morților, ritualul începînd cu un examen sub forma unui interogatoriu pentru a-i aprecia cunoștințele; erau întrebări despre identitatea și despre ce făcuse în viața sa cel aflat acum în fața judecății. După ce judecătorii ascultă răspunsurile îi acordă libera trecere. Toate acțiunile din timpul vieții celui aflat în Sala celor două Maât sînt cîntărite după norma zeiței: pe un platan al balanței se află inima, sediul voinței, iar pe celălalt, în contrapondere, pana de struț, simbolul zeiței Maât. Dacă răspunsul judecătorilor era negativ, defunctul devenea prada „Devoratoarei”, dacă era pozitiv, defunctul era acceptat să întîlnească zeii.  Grăitor pentru acești pași este capitolul CXXV, „Cuvinte de rostit la intrarea în Dubla sală a lui Maât”: „Am venit/Pentru a-mi lua în stăpînire viața veșnică,/Și să mă împărtășesc din pîinea cerească.(…) -Cunoști Numele balamalei de sus a acestei porți,/Și, la fel, Numele balamalei de jos ? Îi răspund:/«Doamna-Adevăr-și-Dreptate-pe-picioarele-sale»/Este Numele balamalei de sus./«Doamna-îndoitei-puteri-îmblînzitoare-de-fiare»/Este Numele balamalei de jos. Atunci, Măria-sa Anubis, a zis: -Treci, fiindcă tu cunoști aceste Nume magice!” Urmează Mărturisirea negativă I și II, în care defunctul își face mărturisirea/spovedania pentru a fi absolvit de păcatele sale: „Numele tău este: «doamna-ordinii-din-univers-/ai-cărei-doi-ochi-sînt-cele-două-zeițe-surori»./Or, pe Maât Adevăr-și-Dreptate aduc eu în inima mea/Căci am smuls tot răul din ea”. În continuare,  defunctul face o Mărturisire în fața zeilor din Lumea de Dincolo: „O, voi zei, care ședeți/În Marae Sală a lui Maât Adevăr-și-Dreptate,/Vă salut!/Într-adevăr, eu vă cunosc pe toți/Și Numele voastre le știu, la fiecare!/Așadar: nu mă dați cuțitului de călău/Și nu stăruiți asupra păcatelor mele pe lîngă/Domnul și Stăpînul, Marele Zeu;/Nenorocul să nu mă ajungă/Ca urmare a cuvintelor voastre.” Cum Balanța s-a oprit la Aukhert, vocea lui Thot îi adresează o ultimă întrebare: „Care este Numele acelei divinități/Ce este apărată de un Car de Foc,/În jurul căreia fac zid Zeițele-șerpi/Și care se odihnește pe suprafața apelor curgătoare?/Ce ai de zis?/-Această divinitate este Osiris!/-Treci pragul. Într-adevăr, te voi anunța.”

La capătul judecății, defunctul devine el însuși Osiris. Zeul Osiris, după ce a fost  asasinat, iar trupul i-a fost tăiat în bucăți, a fost chemat să domnească peste cel mai mare imperiu cu putință, regatul morților. Cartea morților are netăgăduit un caracter inițiatic, căci ea transmite defuncților cunoștințe indispensabile pentru intrarea în regatul lui Osiris. Cartea morților privește destinul postum al indivizilor și are rolul de a-i ajuta și de a-i proteja de numeroasele pericole legate de existența de dincolo.