Cartea tibetană a morților – Bardo Thodol

Dacă esoterismul este conceput ca o doctrină comunicată unui număr restrîns de inițiați sau a cărui înțelegere, prin mijlocirea simbolurilor inteligente, este rezervată unei elite inițiate în arcanele sale, atunci putem admite că practic întreg budismul tibetan este esoteric.

Nu sînt concepte, texte sau practici care să nu poată fi interpretate după un sens ascuns sau necesitînd o interpretare particulară pentru a revela elemente „secrete” care nu apar la o primă abordare, susține Jean-Luc Achard. După filosofia budistă, sîntem rezultanta faptelor noastre bune sau rele (karma). Frumusețea noastră fizică, puritatea noastră mentală sau sfințenia sînt produsul unei bune karma, în timp ce nefericirile sînt imputabile unei rele karma. Aceasta se dezvoltă prin iluzie și este consecința unui spirit indisciplinat. Sigur diversele școli și curente ieșite din budism vor accentua laturi diferite ale perfecționării individului prin meditație, exerciții spirituale, experimentări, practici yoga. Dar în afara preocupărilor pline de devoțiune, rituale și yoghine, budismul tantric a generat unul dintre cele mai cunoscute texte religioase tibetane: Bardo Thodol/Cartea tibetană a morților, traducere și studiu introductiv: Horia Al. Căbuți, București, Editura Herald, colecția „Himalaya”, ediția a IV-a, 2018, 272 p.

În introducerea sa la traducere, Horia Al. Căbuți face o utilă incursiune în gîndirea budistă, știindu-se că există încă o ușoară confuzie terminologică, dar și multe goluri în cunoașterea istoriei, a evoluției budismului și a școlilor sale. De aceea, Horia Al. Căbuți recurge la două posibile variante de lectură, una din perspectiva spiritului Vajrayana, iar cealaltă mai apropiată cititorului european. Scrierea Bardo Thodol este atribuită lui Padmasambhava, care a trăit în secolul al VIII-lea. Legenda spune că s-a născut miraculos, nu a avut nici mamă nici tată, el fiind fiul spiritual al lui Amitabhâ, stăpînul Luminii infinite. Datorită asiduității și geniului său, el ajunge la Iluminare, cel mai înalt nivel al descoperirii spirituale, acolo unde nu există obscuritate, ci Lumină și numai Lumină. Padmasambhava a jucat cel mai mare rol în expansiunea budismului în Tibet, a ajutat la construirea primei mănăstiri budiste tibetane, la Sam-ye, loc sacru și unul dintre cele mai importante centre ale budismului tibetan. „Chiar mai mult decît tantrismul indian, budismul tantric tibetan apelează permanent la toată gama de emoții omenești: frica, mînia, groaza etc. Probabil o caracteristică temperamentală a locuitorilor podișului tibetan, ținut suspendat la înălțimi parcă rupte de lume. Dar și o metodă de accelerare a actului inițiatic; intensitatea emoțiilor degajă energii care duc la o unificare a impulsurilor psihice, conștiința depășind astfel dualismul conceptual, permițînd fuziunea cu Absolutul”, scrie Horia Al. Căbuți.

Cuvîntul bardo înseamnă stare intermediară între două momente sau evenimente, acceptarea cea mai răspîndită fiind cea de stare intermediară post mortem. Această definiție este reductivă si nu ține cu adevărat cont de ceea ce  reprezintă în tradiția budistă. Este vorba de patru bardo principali: bardo al nașterii și al existenței; bardo al momentului morții; bardo al realității; bardo al devenirii. Totuși anumite tratate tehnice intră în detalii și mai adaugă alte două stări intermediare formînd astfel un grup de șase: bardo al meditației și bardo al visului. Dar aceste clasificări nu sînt unitare, pot varia de la o școală la alta, dar variațiile țin mai mult de terminologie și mai puțin de sens.

Una din stările intermediare (bardo) este momentul morții, care debutează cu procesul disoluției graduale a elementelor fizice ale adeptului. În mod tradițional este caracterizat ca moment al durerilor intense, capabile să întunece spiritul pînă în punctul în care îl face să uite instrucțiunile pe care trebuie să le pună în practică într-o astfel de împrejurare. Intensa suferință fizică justifică prezența unui maestru sau a unei alte persoane calificate care va citi cărțile susceptibile să clarifice conștiința muribundului și să-i amintească instrucțiunile pe care să le pună în practică: „Dacă muribundul e capabil să recunoască el însuși simptomele morții, ar trebui să folosească [el însuși] aceste cunoștințe. Dacă nu e capabil, un guru, un shishya sau un frate de credință de care muribundul a fost apropiat trebuie să rămînă lîngă acesta, ca să-i impregneze mintea cu simptomele morții, în ordinea în care apar și să-i repete: «Acum vine momentul în care Pămîntul se scufundă în Apă»”. Destrucția progresivă a elementelor fizice este produsă prin disoluția suflurilor energetice care susțin aceste elemente. Astfel, de exemplu, dacă suflul elementului pămînt este complet distrus, adeptul rămîne înțepenit și nu-și mai revine. Toate aceste procese culminează cu pierderea cunoștinței, cu moartea efectivă. Pe durata a 49 de zile simbolice, defunctul rămîne în această stare intermediară, rămîne în această stare în funcție de faptele din timpul vieții; karma rea îl poate trimite într-o lume inferioară, în vreme ce karma bună îl conduce pe defunct către renașterea într-unul dintre paradisuri. Caracteristicile acestei stări intermediare depind în cea mai mare măsură de capacitățile individuale ale defunctului. Pentru cei care au putut să se elibereze în cursul vieții, care și-au eliberat corpul prin conștiință, drumul va fi fără pericole, ceilalți însă vor petrece cinci zile contemplînd o lumină deosebită (albastră, albă, galbenă, roșie și verde), simbolizînd una din cele cinci înțelepciuni: „Totuși, nu fi înfricoșat de strălucitoarea radiație a celor cinci culori, nici îngrozit, ci cunoaște această Înțelepciune ca fiind propria ta natură. În aceste lumini, sunetul natural al Adevărului va reverbera precum o mie de tunete.” Într-o primă fază, defunctul experimentează trei bardo, al momentului morții, al experienței realității, al căutării renașterii. Deși deasupra sa a strălucit Lumina Clară a Realității el nu s-a putut contopi cu ea și rătăcește încă în starea intermediară, încercat de mînie, frică, iluzie: „Cînd Experiența Realității intermediare/strălucește deasupra mea și toate gîndurile/de frică, groază, teamă sînt înlăturate,/Fie ca eu să pot recunoaște toate aparițiile/ca reflexii ale propriei mele conștiințe;/Fie ca eu să le pot recunoaște ca avînd/natura aparițiilor din Bardo/În momentul foarte important al realizării/Marelui Scop,/Fie ca eu să nu mă tem de grupurile de/Divinități liniștite și mînioase, care sînt/propriile mele forme-gînd”. Aminteam mai sus luminile pe care le percepe defunctul; Bardo Thodol îl povățuiește să nu se lase atras de lumina gri-întunecată a infernului nici de lumina ternă, albastru-gălbuie, provenind din lumea umană, nici de lucirea spălăcită albastră, venită din lumea animală, și să urmeze lumina roșie fermecătoare, a Înțelepciunii Discernămîntului Perfect, raza de lumină verde a Înțelepciunii Realizării Perfecte, raza de lumină albă a Înțelepciunii asemănătoare Oglinzii, raza galbenă de lumină a Înțelepciunii Egalității Pefecte, lumina albastră, însăși Înțelepciunea Dharma–Dhatu.

Defunctul, lipsit de materialitatea corpului, nu are percepția la fel de activă ca atunci cînd conștiința locuia corpul material, după cum percepțiile privitoare la viitoarea naștere nu sînt încă clar definite. Evenimentele vizionare care se derulează în această etapă durează puțin, iar conștiința este tulbure în fața acestor forme evanescente dificil de recunoscut. În mod gradual conștiința afectată de karma îmbracă aspecte particulare care determină renașterea defunctului. Cele 49 de zile sînt simbolice și variabile în funcție de individ; pentru unii pot fi cîteva clipe, pentru alții luni sau chiar ani. Scriind despre Bardo Thodol, Mircea Eliade insista pe importanța alegerii culorii: „Fiecare om are șansa lui de a atinge eliberarea în momentul morții: e de ajuns să se recunoască în Lumina pură pe care o vede în acel moment. Citirea cu glas tare a Cărții Morților constituie o ultimă strigare; dar întotdeauna defunctul e cel care decide de propria-i soartă. El e cel ce trebuie să aibă voința de a alege Lumina pură și forța de a rezista ispitelor post-existenței. Cu alte cuvinte, moartea oferă posibilitatea unei noi inițieri, dar această inițiere comportă, ca toate inițierile, un șir de încercări pe care neofitul e nevoit să le înfrunte și să le învingă. Experimentarea post-mortem a Luminii constituie ultima, și poate cea mai dificilă probă inițiatică”. Pornit pe calea Înțelepciunii Realizării Perfecte, călăuzit de Bhagavan Amoghasiddhi, condus în siguranță de-a lungul piedicilor din Bardo, defunctul se va stabili în starea desăvîrșită de Buddha.