Istoria dogmei

Adolf von Harnack (1851-1930) este considerat cel mai important teolog protestant german și istoric al religiilor de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea.

După studii la Universitatea din orașul natal, Dorpat, astăzi în Estonia, apoi la Universitatea din Leipzig, Adolf von Harnack devine profesor extraordinarius la Leipzig, apoi profesor la universitățile din Giessen, Marburg și Berlin, unde a fost și director al Bibliotecii Regale. Adolf von Harnack a propus în lucrările sale separarea dogmei de ceea ce el numea esența creștinismului. Dintre cărțile sale amintim: Das Wesen des Christentums; Kleine Schriften zur Alten Kirche; Marcion. Das Evangelium vom fremden Gott. Aceste rînduri sînt despre una dintre cele mai importante cărți scrise de teologul german: Istoria dogmei. Introducere în doctrinele creștine fundamentale, traducere și îngrijire ediție: Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Arhetip”, ediția a 3-a, 2017, 448 p.

Inițial Istoria dogmei/Grundriss des Dogmengeschichte, a apărut în șapte volume, între anii 1886 și 1890, și este considerată un monument al istoriografiei creștine liberale. Este o lucrare impresionantă, care aducea o nouă perspectivă asupra dogmei creștine, după ce anterior Adolf von Harnack a aderat și apoi a respins teoriile altor școli teologice. El nu ezită să vorbească despre un declin al credinței creștine, transformarea creștinismului evanghelic sub influența filosofiei grecești și închistarea credinței într-o dogmă: „Pretenția Bisericii că dogmele expun pur și simplu revelația creștină, fiind deduse din Sfînta Scriptură, nu este confirmată de cercetările istorice. Dimpotrivă, devine clar că, în concepție și construcție, creștinismul dogmatic (dogmele) a fost lucrarea spiritului elenic pe teritoriul Evangheliei.”  Harnack subliniază de la început două aspecte în istoria creștinismului neîntîlnite în cadrul altor religii: puține încercări majore de reformă și predicarea adresată tuturor, greci, romani sau barbari, ceea ce a făcut din creștinism o religie universală. Primele secole ale creștinismului au adus și primele confruntări, atît în exterior, cît și în interior. Romanii care stăpîneau întinse teritorii în Asia au persecutat primele comunități de creștini; influența filosofiei grecești asupra religiei creștine a primit un suflu nou, puternic prin ampla mișcare sincretică gnostică. Și din simpla parcurgere a fișei bibliografice a autorului se observă atenția de care s-a bucurat în scrierile sale, Marcion, întemeiator al unui curent creștin de sorginte gnostică, primul eretic al Bisericii. Urmărind instituirea creștinismului ca doctrină, Adolf von Harnack supune atenției tezele primilor apologeți (Aristides, Iustin, Tațian, Melito, Teofil, Tertullian, Minucius Felix) care au dezvoltat elementele raționale, filosofice ale creștinismului. „Creștinismul poate fi definit ca o cunoaștere a lui Dumnezeu transmisă de el însuși și ca o conformare virtuoasă la legea rațională, în aspirația și strădania de a obține viața veșnică și în certitudinea recompensei. Prin cunoașterea adevărului și săvîrșind fapte bune, oamenii devin virtuoși și au parte de binecuvîntarea supremă”, afirmă teologul german. Cu Clement Alexandrinul și cu Origen, filosofia și știința greacă s-au așezat alături de teologia creștină, moment important în constituirea dogmei creștine, pus în evidență de autor.

Una dintre sintezele teologice creștine ale primului mileniu o reprezintă gîndirea lui Augustin către care convergeau linia savanților greci și linia savanților latini, punctul premergător lui Augustin fiind Ambrozie din Milano. Augustin a descoperit religia în religie, el avînd un interesant parcurs spiritual; Augustin „a pus în fața fiecărui suflet propria sa glorie și responsabilitate – Dumnezeu și sufletul, sufletul și Dumnezeul său. El a salvat religia de formele ei comune și cultice și i-a redat locul în inimă ca un dar și o viață în har”. Dar construcția doctrinei creștine nu s-a făcut numai prin adăugarea unor noi piese bine articulate așa cum au fost contribuțiile dogmatice ale lui Clement, Origen sau Augustin, ci și prin dispute cu ereziile care încercau să speculeze o breșă sau o poziție insuficient fortificată. Adolf von Harnack prezintă disputele dintre pelagianism și augustinism, controversa predestinării, cea cu privire la Filioque și icoane, dar și noile sinteze ale științei ecleziastice avîndu-i ca protagoniști pe Anselm, Bernard, Bonaventura sau Toma de Aquino. Mișcarea lui Luther și frămîntarile din societate la ieșirea din Evul Mediu a determinat organizarea unui conciliu, cel de la Trento care a lăsat neschimbate obișnuințele și practicile Bisericii, asupra cărora aveau să revină conciliile din Vatican. Începutul secolului al XVI-lea avea sa aducă ruptura în sînul catolicismului; Martin Luther l-a redescoperit pe Dumnezeu în Evanghelii, a restaurat viziunea religioasă a Evangheliilor: „Pentru Luther, întreaga religie era cuprinsă în interiorul acestui cerc. Dumnezeu cel viu – nu abstracțiunea filosofică sau mistică – cel revelat, cert, Dumnezeu cel milostiv, inteligibil oricărui creștin”, afirmă Adolf von Harnack. Luther și-a îndemnat semenii să caute și să-și împlinească credința în rînduiala vieții lor naturale, nu în ceea ce instituțiile suprapuseseră inutil.

Istoria dogmei a lui Adolf von Harnack este o lucrare care își păstrează actualitatea, rămîne o lucrare de referință pentru cei preocupați de definirea conceptului de dogmă. Termenul grecesc dogma, opinie sau decizie, s-a impus relativ tîrziu și desemna ceea ce în substanța sa nu suportă nici alterare nici diminuare, și se aplica în principal doctrinelor filosofice și ereziilor. Dogmele sînt cuvintele care pentru Biserică au valoare de obligație si trebuie considerate ca manifestări ale unui fenomen de ordin universal.