Evanghelii gnostice

Esoterismul și științele oculte cunosc un reviriment uimitor odată cu apariția a numeroase școli și grupuri care se afirmă sub diverse denominațiuni. Aceste mișcări înfloritoare sînt susținute de o antropologie, o cosmologie și o teologie identice, de factură gnostică.

Gnosticul este în sensul larg al termenului cel care cunoaște, pentru că a avut o revelație. Prin această cunoaștere el este salvat, el nu crede întrucît credința este inferioară cunoașterii. Aceste grupuri se revendică drept o resurgență contemporană a „gnozei eterne”. Primele cercetări asupra gnosticismului au fost întreprinse de Johann Lorenz Mosheim, J. Horn și Lewald care vedeau sursele gnosticismului în filosofia orientală, în dualismul zoroastrian; mai tîrziu s-a vorbit de sursa platonismului filonian. Ferdinand Christian Baur, în 1835, a fost primul care a făcut o sinteză asupra gnosticismului ca filosofie religioasă. Baur vedea în gnoză o gîndire religioasă născută în Alexandria într-un creuzet în care s-au întîlnit creștinismul, iudaismul și păgînismul. În vremurile de demult, granițele gnosticismului erau insesizabile; nu era o religie specifică unui popor, nu s-a constituit în Biserică, nu a avut ierarhie. Unii se revendică din creștinism și au pretenția că interpretează corect ideile creștine, în vreme ce alții nu lasă să se vadă vreo influență creștină.

Interpretările asupra gnozei și gnosticismului au suportat mutații semnificative după descoperirea bibliotecii copte de la Nag Hammadi, în 1945. Odată cu această descoperire a revenit întrebarea: care sînt originile gnosticismului? Problema esenței gnosticismului este legată de originea sa. Descoperirile de la Nag Hammadi au deschis o importantă cale de cercetare asupra iudaismului heterodox care a jucat un rol capital în formarea și expansiunea gnosticismului. H. Gratz vorbea la mijlocul secolului al XIX-lea de elemente gnostice în Talmud, pentru ca Gilles Quispel, la mijlocul secolului al XX-lea să dezvolte teza iudaismului heterodox ca sursă a gnosticismului. În opinia sa, îndepărtată de cea a adepților iranizării gnostice, tema cosmogonică a creației, tema antropologică a căderii sufletului și tema cristologică a unui anthropos perfect sînt formulări ale iudaismului heterodox; tezele sale vor căpăta noi argumente odată cu descoperirile de la Qumrân. Pornind de la cele două descoperiri arheologice majore, Robert McQueen Grant este autorul unor considerații și mai nete în favoarea originii iudaice a curentului gnostic: gnosticismul ar fi apărut pe ruinele speranțelor apocaliptice și eshatologice născute după dărîmarea Templului de la Ierusalim. Robert McLellan Wilson adoptă un punct de vedere mai nuanțat și vede iudaismul ca un intermediar în formarea sistemelor gnostice. Precedînd creștinismul în raporturile cu elenismul, iudaismul, și cu precădere cel din diaspora, a fost o punte între lumea greco-orientală și lumea iudeo-creștină.

Dezbaterea privind raportul gnosticismului cu creștinismul este foarte veche de vreme ce Părinții Bisericii condamnau scrierile gnostice. Pozițiile teologilor moderni asupra gnosticismului au fost în general orientate spre apărarea creștinismului, dar în secolul al XX-lea a existat un curent care a susținut că Epistolele Apostolului Pavel ar conține elemente de gnosticism, după cum Evanghelia după Ioan ar fi introdus în creștinism mitul iranian al Salvatorului. Dincolo de confruntările între școlile teologice, este unanim acceptat că gnosticii au folosit Noul Testament adaptîndu-l cerințelor lor; așa au apărut evangheliile apocrife. Aceste rînduri sînt prilejuite de reeditarea cărții Evanghelii gnostice, București, Editura Herald, traducere, studii introductive, note și comentarii de Anton Toth, colecția „Manuscris”, 2018, 366 p.  Volumul cuprinde cinci texte gnostice: Evanghelia Adevărului, Evanghelia după Filip, Evanghelia Egiptenilor, Evanghelia după Maria și Evanghelia după Toma.

Alături de scrierile reținute de Biserică, așa numitul canon al Scripturii, au apărut în primele două secole numeroase texte reflectînd varietatea tradițiilor și preocupările proprii fiecărei comunități. Studiul apocrifelor Noului Testament este dificil, multe texte s-au transmis fragmentar, unele manuscrise conțin diferențe considerabile, pentru că de-a lungul timpului, în lipsa unui control al unei autorități ecleziastice, au fost supuse remanierilor, modificărilor. Despre gnosticism s-a discutat în secolele  II-III, cînd Părinții Bisericii condamnau scrierile gnostice ca fiind eretice, apoi discuția s-a reluat la începutul secolului al XVIII-lea, dar despre textele gnostice propriu-zise se vorbește de cîteva decenii, după descoperirile de la Nag Hammadi și de la Qumrân, iar accesul la manuscrisele descoperite în aceste localități a fost posibil integral abia în anul 1979, deci timp insuficient pentru studii aprofundate. Biblioteca coptă de la Nag Hammadi conține texte de mare diversitate care, chiar dacă nu revoluționează cunoașterea gnosticismului, aduce nuanțe importante care limpezesc înțelegerea acestui curent care și-a pus pecetea asupra primelor secole creștine.

Cel mai cunoscut text descoperit la Nag Hammadi este Evanghelia după Toma, o culegere de 114 logii atribuite lui Isus; o parte a manuscrisului este prezentată ca o revelație gnostică, iar o altă parte, sensibil egală, ca o reluare a textelor tradiției sinoptice, dar cu variante notabile. Asemănarea cu textele sinoptice nu înseamnă nimic altceva decît reluarea și integrarea lor într-o doctrină în ansamblu gnostică. Textul care începe cu o logia celebră și ușor enigmatică („Acestea sînt cuvintele cele tainice pe care le-a rostit Isus cel Viu, și pe care Didymos Iuda Toma le-a așternut în scris. Și El a spus: «Cel care va găsi tîlcul acestor spuse nu va gusta moartea»”), nu conține nici o referință la minuni, nici o aluzie la patimi, nimic despre învierea lui Isus.

Mult timp respinse înainte de a fi cercetate și studiate, astăzi textele gnostice sînt privite și interpretate nuanțat; aceeași atitudine s-a manifestat față de textele apocrife, considerate inițial cărți la care aveau acces doar inițiații, apoi declarate non canonice, pentru ca începînd cu secolul al XVIII-lea să fie acceptate ca făcînd parte din corpusul scripturar. Cercetarea științifică din zilele noastre a început cu ridicarea discreditării care plana asupra apocrifelor, apreciind fiecare text în funcție de propriile caracteristici. Astfel, acum apocrifele sînt privite ca documente istorice care furnizează prețioase informații asupra mediilor religioase și culturale din care proveneau. Astăzi se recunoaște în cercurile științifice ca Evanghelia Adevărului contribuie la o mai bună cunoaștere a gnosticismului lui Valentin și a etapelor evoluției sale. Pentru gnostici salvarea este concepută ca o restaurare a unității pierdute, reîntoarcerea către interioritate, separarea de lume. Dar spiritul nu poate accede la salvare fără inițiativa divină, iar aceasta poate fi uneori însăși o carte gnostică, scrisă de un personaj divin al Pleromei, cum ar fi Set care a scris Evanghelia Egiptenilor; cartea a fost așezată în înaltul munților acolo unde soarele nu se culcă niciodată, deci într-un loc transcendent.

Ca apărători necondiționați ai dogmei, teologii se vor grăbi să respingă cu vehemență scrierile gnostice, de multe ori fără o minimă documentare, doar în virtutea diferenței, gnosticismul este altceva decît creștinismul. Unul dintre filosofii care au încercat să găsească o unitate inteligibilă a curentelor gnostice, încercînd în acest fel să prezinte deopotrivă spiritul gnostic și esența gnosticismului, a fost Hans Jonas. El a pornit de la procesul de elenizare în care distinge două perioade; prima este cea de impunere a elenismului după Alexandru cel Mare pînă la sfîrșitul secolului I d.C.; a doua este perioada întîlnirii creștinismului cu Orientul elenizat și cu curentele sale religioase: iudaismul elenistic, filosofia ebraică alexandrină, astrologia și magia babiloniană. În această efervescență de întîlniri, Hans Jonas descoperă un fond spiritual comun, principiul gnostic. Pentru Hans Jonas experiența religioasă a gnosticului este experiența exilului trăit într-un context simbolic. Din lumea cerească vine chemarea care deșteaptă sufletul și îi arată drumul salvării; mișcarea gnostică nu este un sincretism oriental, ci o experiență a salvării, născută într-o situație de criză a lumii greco-romane și a lumii orientale. Este experiența religioasă a lui homo gnosticus.