Zidarii de odinioară …

În urmă cu 120 de ani, la editura pariziană Bibliotheque de „La Vie moderne” apărea cartea Les Francs-Maçons du Moyen-Age, semnată de Emile Lambin. Cine a fost Emile Lambin?

Emile Lambin (1835-1901) a fost profesor de istorie și arheologie națională la Institutul popular Trocadero, asociat corespondent al Societății naționale a anticarilor din Franța și membru al Societății arheologice din Soissons. În afara cărții amintite, Emile Lambin este autor al mai multor studii și cărți dintre care amintim: La Flore gothique, 1893; La flore des grandes cathédrales de France, 1897; Les églises de l’Ile de France, 1898; La Cathédrale de Cologne, 1902.

Cartea Les Francs-Maçons du Moyen-Age (reeditată în 1992 la éditions Lacour și în 2009 de Maison de Vie Editeur) este despre zidarii, despre constructorii medievali, deși termenul de francmason se aplică cu precădere masoneriei moderne, eminamente speculativă. La Căderea Imperiului Roman de Apus (476 d.C.), în Anglia, Galia și Italia erau numeroase corporații de meseriași, Collegia artificum et fabrorum, printre acestea cele mai cunoscute fiind ale zidarilor și constructorilor. Era perioada cînd a luat amploare construcția de biserici și catedrale romanice, apoi gotice, era vremea cînd călugării conlucrau bine cu constructorii. În anul 926 a fost promulgată Carta de York, adevărată constituție a zidarilor englezi care-și aleseseră ca patron pe Sfîntul Ioan Botezătorul; în Italia, papa Bonifaciu al IV-lea a încredințat corporațiilor zidarilor lombarzi privilegiul exclusiv de a ridica edificii religioase. În secolul al XIII-lea arta constructorilor atinge apogeul, dovadă peremptorie fiind minunile arhitecturii gotice: Notre-Dame din Reims, Notre-Dame din Amiens, catedralele din Koln și Strasbourg. Secolul al XV-lea aduce, ca urmare a Războiului de o sută de ani, o diminuare a elanului parohiilor de a comanda noi construcții, încît viața masonică operativă se mută în Germania, Jobs Dotzinger convocînd în 1459, la Regensburg, o adunare a lojilor zidarilor unde se discută despre statutele zidarilor care trebuie să-și păstreze tainele artei și să nu le divulge celor din afară. La începutul secolului al XVI-lea fervoarea religioasă este vizibil diminuată, catedralele erau fie terminate, fie abandonate, multe loji intrînd în disoluție sau ducînd o viață ternă, lipsită de strălucirea de altădată, pentru ca în 1717 masoneria engleză „să se transforme într-o societate pur filosofică și umanitară, deschisă tuturor, care se va propaga rapid pe continent, și care va deveni francmasoneria modernă”, scrie Emile Lambin, notînd mai departe că povestirile despre Hiram sînt pure invenții ale zidarilor care au pierdut urma adevăratei origini, că societățile și popoarele, dar și indivizii, iubesc originile îndepărtate și misterioase, motiv pentru care fabula cu Hiram-fondator are încă succes.

Studiind istoria confreriilor zidarilor medievali, Emile Lambin sesizează existența unor diferențe profunde între masoneria operativă franceză și cea din alte țări. În Franța nu s-a afirmat o asociere masonică operativă așezată sub o autoritate centrală, nu pot fi invocate constituții care să statueze reguli, îndatoriri, obligații, iar în corespondența între ierarhi ecleziastici privitoare la construirea de noi biserici și catedrale nu sînt menționate loji, nici maeștri zidari. Existau meșteri zidari în marile așezări, acolo unde au apărut și impunătoare catedrale: Reims, Amiens, Beauvais, Rouen, Soissons, Dijon, Metz, Lyon. Pe urmele confraților săi Jules Renouvier, Pierre-Emile Levasseur sau Emmanuel Rebold, Emile Lambin afirmă tranșant: „corporațiile franceze din Evul Mediu au avut o organizare diferită de cea a corporațiilor din alte țări din Europa.” Argumentul celor care susțineau contrariul se întemeia pe relativa similitudine între toate monumentele ecleziastice gotice, neluînd în seamă numărul navelor, detaliile și ornamentele. Pentru Emile Lambin constructorii francezi din Evul Mediu nu formau o masonerie așa cum era cazul în Anglia, Germania, Elveția și Italia. Constructorii francezi erau grupați pe regiuni și lucrau după planurile mai multor școli de arhitectură gotică.

Construcțiile gotice s-au ridicat sub îndrumarea atentă și competentă a arhitecților sau maeștrilor de lucrări; ei erau numiți magistri operis, magistri lapidum, magistri de vivis lapidibus. Istoricul Jules Michelet scria că și piatra prinde viață și se spiritualizează sub loviturile dălții, sub severa mînă a artizanului care face să țîșnească viața, de aceea este numit maestrul pietrelor vii/magistri de vivis lapidibus. Se cunosc puține lucruri despre modul de viață al vechilor zidari sedentari sau nomazi; dacă primii, după încheierea zilei de muncă mergeau la casele lor, cei din urmă se retrăgeau în loji, așezăminte ridicate lîngă marile construcții, care adăposteau ucenicii și calfele, aceștia din urmă transmițînd ucenicilor principiile artei construcției. Aceste principii nu puteau fi dezvăluite celor din afara breslei, pentru a se recunoaște între ei, pentru a evita transmiterea involuntară a secretelor, zidarii au creat un sistem de recunoaștere compus din semne și parole. Totodată au creat simboluri compuse de forme geometrice, au păstrat secretul artei de a trasa planuri și de a construi (arcanum magisterium), au pus accent pe simbolismul numerelor; Jules Michelet spunea că „predilecția pentru numerele mistice se regăsește pretutindeni în catedrale”, iar știința numerelor era cu adevărat o matematică divină. Constructorii medievali erau puternic ierarhizați, dar toți îl protejau pe unul de-al lor, după cum descoperirile fiecăruia aparțineau tuturor. Geniul și bucuria de a construi au durat mai bine de trei secole; odată cu încetarea construirii catedralelor, șantierele s-au închis și asociațiile de zidari s-au dispersat. Strîngîndu-și lucrurile, privind încă o dată cu ochii în lacrimi catedrala neterminată, ziditorii goticului plecau de pe șantiere știind că au zidit o operă nepieritoare!