Dicționarul culorilor

Despre viața lui Georges Lanoë-Villène (1863-1949) nu se cunosc prea multe aspecte, afară de faptul că ar fi fost peisagist; se știe cu certitudine că a fost autorul mai multor cărți, dintre care amintim: Histoire de l’école française de paysage depuis Chintreuil jusqu’à 1900; Principes généraux de la symbolique des religions; Le roman celtique; Symbolique de la fleur de lys des armoires; Le Livre des symboles: Dictionnaire de symbolique et de mythologie. Se știe că opera vieții lui a fost Livre des symboles, întreruptă în 1937, cînd apăruse al VI-lea volum. Este vorba despre un dicționar, una dintre temele principale fiind simbolica culorilor, văzută prin prisma diverselor tradiții culturale, a mitologiilor. În timp cele șase volume au devenit tot mai greu de găsit; de aici a izvorît inițiativa editurii pariziene Maison de Vie de a aduna într-un singur volum tot ceea ce privea studiul culorilor, oferind astfel cititorilor interesați o lucrare de referință: Dictionnaire de la symbolique des couleurs.

Toate dicționarele generale despre simboluri au articole pentru fiecare dintre culorile de bază cu semnificațiile lor în funcție de tradițiile culturale. În celebrul Dicționar de simboluri (Jean Chevalier și Alain Gheerbrant) se arată că simbolismul culorilor este universal, dar interpretările pot varia. Pentru Georges Lanoë-Villène, curcubeul, cu cele șapte culori ale sale, este simbolul cel mai important în lumea culorilor, amintit în Facerea, în texte hinduse, de Apollonius din Tyana, în mitologiile greacă și scandinavă, în iconografia medievală. Articolul despre curcubeu este un exemplu edificator pentru încercarea autorului de a surprinde bogăția de semnificații a termenului cunoscut în toate ariile geografice și în toate spațiile culturale. Situat la una dintre extremitățile gamei de culori, albul este aproape pretutindeni emblemă a purității, pudorii, castității, dreptății, onestității, adevărului, sincerității, a bunătății divine. Dincolo de semnificațiile generale ale albului, sînt urmărite cîteva aspecte specifice: animalele cu penajul, blana sau părul albe erau atribute ale zeităților; vechile scrieri istorice dau seamă despre ritualuri de luptă în care apar cai albi; smochinul alb era un arbore al fericirii, după cum narcisele albe erau atribute ale zeiței Hera; îmbrăcămintea vechilor demnitari greci și romani era de culoare albă; în creștinism, albul strălucitor, „și veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada”, domina scena biblică a Schimbării la față. În ordinea morală, dar și în cea imagistică, albului totdeauna îi este contrapus negrul. Pitagora spunea că ceea ce este alb ține de natura binelui și negrul de rău. În ritualurile antice de sacrificii, se sacrifica un animal alb pentru Soare și unul negru pentru Pămînt. Este amintită iconografia Fecioarelor negre, autorul făcînd trimitere la versetele din Cîntarea Cîntărilor: „Neagră sînt, fete din Ierusalim, dar frumoasă, ca sălașurile lui Chedar, ca și corturile lui Solomon. Nu vă uitați că sînt negricioasă că doar soarele m-a ars”. Iconografic remarcabilă este icoana Madona neagră, de la Jasna Gora, (Czestochowa), din Polonia. Pretutindeni roșul a fost asociat cu principiul vital, cu viața. Cele mai vechi statui din bazinul Mediteranei erau pictate cu cinabru, stofele de purpură decorau templele și palatele, se foloseau pentru veșmintele regilor și prinți; mai tîrziu, roba de purpură a devenit semnul exterior al demnității senatorilor romani. Roșul este deopotrivă culoarea focului central al omului și al pămîntului, a focului din athanorul alchimiștilor, este simbol al acțiunii, este imaginea înflăcărării, a forței, a tinereții, a Erosului.

Este de netăgăduit propriul mod de expresie al culorilor, influența lor directă asupra psihicului, astăzi cercetările de cromoterapie creează cadrul pentru a trata diferitele tulburări psihice și psihosomatice. Dincolo de universalismul unor semnificații ale culorilor, lor le pot fi atribuite valori emoționale și afective diferite, fiecare individ avînd preferințele sale. Acest fenomen apare în testul culorilor al lui Lüscher, în care pacientul trebuie să claseze 23 de culori care îi sînt mai mult sau mai puțin agreabile. Civilizațiile vechi au construit în manieră convențională diverse sisteme simbolice de culori cu scopul de a găsi principii pentru ordonarea acestei lumi. Culorile au fost asociate celor patru elemente, celor patru puncte cardinale. Alchimia a dezvoltat o simbolică particulară, pe de o parte, verde, roșu, alb, pe de altă parte culorile Marii Opere: nigredo, albedo, rubedo. În heraldică, Renașterea a dezvoltat o simbolică în care se întîlnesc culori, planete, metale: galben/Soare, aur; alb/Lună, argint; roșu/Marte, fier; negru/Saturn, plumb. După Böcker (1688), galbenul corespunde virtuții, albul purității, inocenței; albastrul constanței, fidelității; negrul tristeții, nefericirii; verdele libertății, sănătății, frumuseții, speranței. Aceste speculații s-au afirmat după Evul Mediu cînd arta emblemelor nu era interesată prioritar de arme, lăsa tot mai mult loc desenelor și culorilor.