Dacă relațiile interpersonale sînt marcate de atitudini care merg de la condescendența protectoare la supunerea recunoscătoare, trecînd prin respectul între egali, relația familială și conjugală aduce un torent de emoții, pulsiuni, dorințe, gînduri, identificări, respingeri, un amestec greu de definit care-l pune pe fiecare partener în fața unei probe dificile, aceea de a deveni o lume pentru ființa iubită și de a transforma ființa iubită într-o lume. Michela Marzano vorbește despre paradoxurile și dificultățile inerente „întîlnirii între două ființe întrupate care sînt în joc în actul iubirii: două subiecte care merg unul către celălalt animate, deopotrivă, de senzații corporale și de proiecții imaginare; doi indivizi care, cel mai adesea, sînt sfîșiați între o dorință fizică care nu cere decît să fie potolită/satisfăcută, și o dorință sublimată care împodobește ființa iubită cu toate proprietățile și pe care o idealizează.”
Unul dintre cele mai cunoscute personaje ale mitologiei antichității elene este Ulise, a cărui viață nelipsită de peripeții și încercări a fost subiectul epopeii Odiseea a lui Homer; încă din antichitate, Ulise a fost considerat de unele școli filosofice drept model al înțelepciunii și al virtuții. Heraclit spunea că, privite de aproape, toate rătăcirile lui Ulise nu sînt decît o vastă alegorie, eroul fiind un instrument prin care Homer a predat lumii lecția înțelepciunii. Pradă valurilor mării, Ulise ajunge pe insula lui Calipso, nimfa oferindu-i găzduire și păstrîndu-l la ea timp de zece ani, după alte surse șapte ani sau chiar un an. Acolo, Ulise a întîlnit desfătarea, cade pradă asaltului lumii senzației, a plăcerii, a dorințelor, deși în străfundul sufletului păstra dorința de a se întoarce la Itaca, unde Penelopa țesea și destrăma în așteptarea iubitului soț. Lui Ulise i-a fost greu să se desprindă de frumoasa Calipso, a fost nevoie de intervenția zeilor pentru ca Ulise și marinarii săi să uite „viersul Sirenelor dumnezeiești”. Penelopa este un exemplu de fidelitate, dar așteptarea ei nu este nici obligatorie, nici necesară; paradoxal ea este liberă, putînd oricînd să înceteze să-l aștepte pe Ulise. Țese și destramă pînza pentru a-l aștepta pe Ulise și pentru a-i respinge pe numeroșii pretendenți, nu cade pradă seducției noutății, tentației schimbării: „Penelopa perseverează, cu siguranță, dar perseverența sa nu este o constanță mediocră care s-ar supune unei reguli, ea ocrotește iubirea sa în esența ei primă; ea face din patul său conjugal spațiul unei întîlniri iubitoare”, susține Michela Marzano. Complexitatea unei relații, a unei întîlniri, a unei conviețuiri poate fi un subiect de carte doar dacă aduce în discuție ambele personaje, dincolo de diferența de notorietate dintre personaje. Fără a coborî prea mult în timp, secolul al XX-lea oferă asupra subiectului amintit cîteva exemple demne de interes. Unul dintre acestea, conviețuirea dintre Vera Nabokov și Vladimir Nabokov, este subiectul unei recente cărți semnate de Aurora Liiceanu: Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov, Iași, Editura Polirom, colecția „Seria de autor Aurora Liiceanu”, 2019, 256 p.
Cititoare și admiratoare a scrierilor lui Vladimir Nabokov, Aurora Liiceanu este preocupată în cartea sa despre povestea de viață a Verei și a lui Vladimir Nabokov; astăzi, alături de studiile de istorie și critică literară, de studiile despre emigrația rusă, apar tot mai multe încercări de șterge praful de pe manuscrise prăfuite, uitate, descoperite, de a deschide scrisori, de a investiga jurnale din dorința de a ști ce se ascunde în spatele scriitorului, de a ști cît este realitate și cît mască, de a ști mai mult despre scriitor în viața casnică, despre lumea din jurul său, despre lucrurile tăinuite cu grijă. Așa s-a născut cartea în care Aurora Liiceanu se apropie de universul familial al Verei și al lui Vladimir, soție și sot timp de 52 de ani. Amîndoi proveneau din straturile prospere ale societății țariste, încît emigrația a fost resimțită și mai dureros. S-au cunoscut la un bal, la Berlin, el ca poet sub pseudonimul Sirin, ea purtînd o mască, încît Nabokov avea să-i mărturisească Verei, într-o scrisoare din iulie 1923, că la început a crezut că e vorba de o glumă, de o farsă; încă de atunci îi mărturisea că e singura cu care poate vorbi „despre nuanța unui nor, despre cîntecul unui gînd”, amintind că și scrisorile Verei erau „adorabile, precum nopțile albe”. De unde și regretul biografilor și istoricilor literari că scrisorile Verei au fost distruse: „În mod ciudat, această corespondență a unui mariaj durabil rămîne nedrept de unilaterală”, scrie Brian Boyd. Vera Slonim și Vladimir Nabokov s-au căsătorit în 1925, dar vremurile erau nesigure, iar condiția lor materială era precară, el nevoit veșnic să-și caute de lucru, ea fiind nevoită să accepte diverse slujbe. Din scrisorile lui către Vera și din cele consemnate de biografii lui Vladimir s-a conturat timpuriu potretul Verei, nu numai al tinerei zvelte, cu ochi albaștri strălucitori, cu tenul luminos, ci și al femeii hotărîte să-și dedice viața sprijinirii carierei de scriitor a soțului, „un arhetip al devotamentului total sau chiar un pattern de relație conjugală”, scrie Aurora Liiceanu.
După cum scrie Brian Boyd, cel mai renumit biograf al scriitorului rus, în „Plicuri pentru Scrisori către Vera”, anul 1937 „a fost cel mai întunecat și mai dureros al căsniciei” lui Vladimir Nabokov cu Vera. El era îndrăgostit de Irina Guadanini, între cei doi fiind „un amor nebun, o pasiune carnală, din care a ieșit cu greu și care a fost cea mai mare amenințare a legăturii lui cu Vera”, notează Aurora Liiceanu. Zvonurile despre aventura celor doi ajunseseră și la urechile Verei care era tot mai îngrijorată de pericolul unei despărțiri, în ciuda declarațiilor lui Vladimir că „toate Irinele din lume n-au nici o putere”, mai ales cînd el era la Paris, iar Vera la Berlin…El era prins într-o aventură amoroasă intensă din care nu vedea ieșire, declarînd amîndurora constantă și netăgăduită iubire…Vera știa că Vladimir avea „charismă sexuală, că era un bărbat foarte atrăgător”, dar în același timp credea cu fermitate în profunzimea iubirii lui. „Reconcilierea celor doi, a Verei și a lui Vladimir, a fost dificilă, obositoare, cu perioade de confuzie, de îndoială pentru amîndoi, fiind nevoie de timp pentru ca Vera să-și recapete încrederea în fidelitatea lui Vladimir și siguranța că se poate baza din nou pe el, așa cum făcea la începutul relației lor. O relație pentru totdeauna”, observă Aurora Liiceanu, urmărind destinul celor doi, motivați, el, de dorința de a deveni celebru, ea de dorința de a-l face celebru. Pentru a-și împlini visul, Vera a fost pentru scriitorul Nabokov însoțitoare, manager, traducătoare, editor, secretară, corectoare, dactilografă, după cum se îngrijea și de gospodărie, conducea automobilul cînd Nabokov umbla după fluturi, la propriu! În anii petrecuți în America, Vladimir Nabokov a fost profesor la mai multe universități, pregătirea cursurilor fiind o activitate în care se cerea rigoare și punctualitate, de orînduirea fișelor, de așezarea cretei și a notelor de curs pe pupitru achitîndu-se exemplar Vera, care îl însoțea la cursuri, stîrnind nedumerirea studenților. Dar cartea Aurorei Liiceanu nu se limitează doar la aspectul strict biografic al celor doi protagoniști, scrie și despre relațiile lui Nabokov cu mediul cultural american, despre dificultățile publicării romanului Lolita și despre reacțiile ostile și comentariile injurioase ale unui mediu pudibond în exces, care considera că scriitorul a forțat granițele bunului-gust; scrie despre dobîndirea celebrității, despre conferințe și lansări de carte, despre contracte editoriale și interviuri, în toate acestea vigilența Verei lăsîndu-și amprenta.
Vera nu a văzut în Irina o rivală, ci mai mult o pasiune plină de avînt erotic. Un caz interesant este cel al relației lui C.G. Jung cu Toni Wolff, cea care l-a însoțit pe ilustrul psiholog în descifrarea „imaginilor interioare”, cea care i-a fost alături în cizelarea și interpretarea materialului amorf care a devenit una dintre cele mai tulburătoare cărți a secolului trecut, Cartea Roșie. Toni Wolff era o prezență în viața și casa lui Jung care o ducea la exasperare pe Emma, soția lui Jung, încît aceasta spune despre Toni că a obținut tot ceea ce au vrut toate să obțină. În cele din urmă, Emma îi iertase soțului aventura sexuală cu Toni, dar niciodată nu s-a putut împăca cu gîndul că Toni are o minte asemănătoare cu a lui C.G. Jung. Toni îl însoțise pe Jung în cele mai importante experiențe ale sale, și chiar după ce drumurile lor s-au separat (Toni nu l-a urmat pe Jung în căutările sale alchimice!), Toni și-a păstrat locul spiritual nealterat.
Cartea Aurorei Liiceanu despre cuplul Nabokov este scrisă într-un stil atrăgător, oferă o lectură captivantă, îmbină talentul scriitoricesc cu finețea observațiilor psihologice despre viața unui scriitor celebru, vegheat dintr-o aparentă umbră de soția care a ales să rămînă împreună, dincolo de ispitele cărora Vladimir le cedase în multe rînduri.
Taguri: Aurora Liiceanu, fidelitate, Vera Nabokov, Vladimir Nabokov