Numeroase miniaturi medievale surprind imagini ale unor călugări aplecați asupra unor manuscrise fie pentru a le copia, fie pentru a le citi și reciti pentru a le memora, fie pentru a le citi, pentru a le pătrunde slova, pentru a le pune într-un nevăzut dialog cu alte scrieri. Într-un tablou al lui Caravaggio, sfîntul Ieronim este reprezentat aplecat asupra unei mese încărcate de manuscrise, într-un colț fiind un craniu, simbol al trecerii ireparabile a timpului, îndemn la a nu irosi nici o clipă. Bărbați și femei citind au devenit un subiect tot mai răspîndit în pictura modernă, și amintim aici doar cîțiva pictori care au transpus artistic imaginea cititorului: Emmanuel Benner, Torsen Vasastgema, Fabio Hurtado Ensueno, Jean-Honore Fragonard, Berthe Morisot, Sylvere Seguin, Suzanne Valadon, Carl Vilhelm Holsoe, iar în pictura românească Theodor Pallady, Gh. Petrașcu sau Nicolae Vermont. În toate creațiile lor plastice în care au redat nobila îndeletnicire a cititului, pictorii au surprins cititorii și lectura făcută cu sîrg, cu plăcere, într-o atmosferă dominată de o blîndă tăcere.
Cunoscutul scriitor argentinian Alberto Manguel și-a dorit toată viața să trăiască printre cărți. La patru ani a învățat să citească, de scris abia la șapte ani; nu e nimic surprinzător, Manguel susține că ar fi putut trăi fără să scrie, nu și fără să citească: „Citim ca să înțelegem ori ca să începem să înțelegem. Nu avem cum să nu citim. Cititul, aproape în aceeași măsură ca respirația, este o funcție vitală.” Pentru Alberto Manguel fiecare carte era o lume în sine, o lume în care își găsea refugiul. Un „refugiu” care a început în 1964, cînd avea 16 ani, și s-a angajat la librăria Pygmalion din Buenos Aires. Povestește cum citea cu pasiune cărțile venite în librărie, cum se atașa de o anume ediție, cum de multe ori nu mai aducea cartea în librărie, proprietara îngăduind ca în anumite limite angajații să nu aducă înapoi cărțile luate spre lectură. Manguel povestește despre întîlnirea cu Jorge Luis Borges care orbise și căruia tînarul elev și librar îi citea în timpul liber: „sub o gravură de Piranesi înfățișînd ruine romane circulare, am citit Kipling, Stevenson, Henry James, cîteva articole din enciclopedia germană Brockhaus, versuri de Marino, de Enrique Banchs, de Heine (dar pe acestea din urmă le știa pe de rost, așa că abia începeam să citesc cînd vocea lui ezitantă prelua și recita din memorie; ezita doar la cadență, nu și la cuvintele în sine, pe care și le amintea fără greș). Nu-i citisem, pînă atunci, pe mulți dintre acești autori, așa că ritualul era unul ciudat. Eu descopeream textul în timp ce-l citeam cu voce tare, în timp ce Borges își folosea urechile așa cum alți cititori își folosesc ochii, ca să exploreze pagina în căutarea unui cuvînt, a unei propoziții, a unui paragraf care să-i confirme o amintire.” În acele lecturi, în alegerile făcute de Jorge Luis Borges se simțea „duhul libertății”, despre care vorbea scriitoarea Virginia Woolf asemuindu-l cu suflarea vie a sanctuarelor pe care le reprezintă bibliotecile. Un sanctuar în care nu trebuie să lăsăm pe nimeni să ne spună cum să citim, ce să citim.
Fiecare cititor are propria istorie a lecturii, fiecare poate povesti experiența sa de cititor. Alberto Manguel vorbea despre istoria lecturii nu ca despre o cronologie care privește șirul aparițiilor cărților, fie ele în forma manuscriselor, sau a cărților tipărite; există o istorie a lecturii văzută ca act de a citi, iar acest act nu este doar unul făcut în tăcere. Este grăitoare evocarea pe care i-o face Augustin lui Ambrozie, un teolog cunoscut pentru plăcerea de a se retrage în solitudinea chiliei, pentru a citi. „Cînd citea”, scria Augustin, „ochii îi erau conduși pe pagini și inima îi brăzda mintea, iar glasul și limba îi erau în liniște. Adesea, cînd eram de față – căci nu era oprit ca cineva să intre, sau cînd cineva venea, să fie anunțat – l-am văzut așa, citind în tăcere și niciodată altfel și, păstrînd o tăcere îndelungată (căci cine ar fi îndrăznit să fie o povară pentru un om atît de atent?), ne retrăgeam și ne închipuiam că, în acel scurt timp, pe care-l dobîndea pentru întărirea forțelor spirituale, lăsat în pace de zarva afacerilor altora, nu voia să fie chemat la altceva și că, poate, se ferește ca nu cumva, fiind de față un ascultător atent și atras de cele ce auzea, dacă autorul pe care-l citea ar fi pus vreo problemă mai încurcată, să fie nevoie să facă vreo expunere sau să discute despre anumite probleme mai grele și, cheltuind, pentru această discuție, timp, să citească mai puține volume decît ar fi voit, deși motivul mai drept pentru care citea în tăcere ar fi putut să fie nevoia de a-și ocroti glasul, care i se strica foarte ușor.” Consemnarea lui Augustin trebuie așezată în cutumele vremii cînd cititul în tăcere, parcurgerea silențioasă a unei pagini era ceva neobișnuit, la acea vreme, de cele mai multe ori, lectura făcîndu-se cu voce tare. Descrierea făcută de Augustin poate fi văzută ca o primă mărturie clară înregistrată de literatura occidentală. În 1927, Josef Balogh a încercat să demonstreze că lectura în gînd era necunoscută în lumea antică, afirmație contrazisă de Bernard Knox care susținea că în antichitate cărțile se citeau în mod normal cu voce tare, deși nu este nicăieri consemnat că lectura în gînd ar fi fost ceva neobișnuit, dar exemplele pe care le oferea nu susținea deloc convingător afirmația sa. Antichitatea a cunoscut mai multe moduri ale lecturii, dar cel mai răspîndit era cititul cu glas tare, atît din cauza puținătății manuscriselor, cît și din slaba răspîndire a științei scrisului și cititului, rezervată unei elite. Se citea cu glas tare și din bucuria de a se desfăta cu sunetul cuvintelor, literele fiind inventate, după spusa lui Aristotel, pentru a putea conversa cu cel absent. Pe urmele lui Henri Jean Martin, Alberto Manguel afirmă că „în fața unui text scris, cititorul avea datoria să dea glas literelor tăcute, scripta, dîndu-le prilejul să devină, după cum se observă cu finețe în Biblie, verba, cuvînt rostit-spirit. Limbile primordiale ale Bibliei – aramaica și ebraica – nu fac deosebire între actul citirii și actul vorbirii; le numesc pe amîndouă cu același cuvînt.”
În scriptorium cititul și scrisul se făceau în tăcere, comunicarea între scribi făcîndu-se prin semne. Pentru Ambrozie cititul era un act solitar, lectura era un act spiritual, dar unii dogmatici s-au grăbit să combată această tendință, motivînd că cititul în tăcere face loc reveriei, primejdiei accidiei, „molima care bîntuie întru amiază”, demonul amiezii. Sigur, o carte citită în intimitate excludea orice formă de cenzură, de condamnare a unor pasaje care ar fi putut stîrni nedumeriri sau interpretări neconforme cu dreapta credință. Era o comunicare fără martori între carte și cititor, lectura în tăcere devenea normă, așa încît se poate spune că observîndu-l pe Sfîntul Ambrozie citind în acea după-amiază din anul 384, Augustin vedea născîndu-se o lume.
Cititul în tăcere care l-a uimit pe Augustin a adus în discuție și capacitatea de memorare, imprimarea textului „pe tăblițele de ceară ale memoriei”; discuția era mult mai veche, din vremea lui Platon și Socrate. Dialogul Phaidros este unul în care discutîndu-se despre frumos se ajunge la tema platoniciană a inferiorității limbajului scris, a superiorității oralității. Încă înainte de Platon, scrierea a căpătat la Atena drept de cetate; Eschil vorbea despre inventarea „grupărilor de caractere scrise” care constituie „memoria tuturor lucrurilor”. De acum scrierea era cea care deține funcția tezaurizării mnemice. Deși dialogul platonician este unul despre natura dragostei, spre sfîrșit accentul cade pe meșteșugul literelor. Zeul Theuth se înfățișează într-o zi regelui Thamus, al Egiptului, vorbindu-i despre invențiile sale, numerele, socotitul, geometria, astronomia, jocul de table, zarurile și scrierea, toate urmînd să-i facă pe egipteni mai înțelepți. Ascultînd toate acestea, regele îi spuse meșterului Theuth: „Tu, acum, ca părinte al literelor, și de dragul lor, le-ai pus în seamă tocmai contrariul a ceea ce pot face ele. Căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte; punîndu-și credința în scris, oamenii își vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, și nu dinlăuntru, prin caznă proprie. Leacul pe care tu l-ai găsit nu e făcut să învîrtoșeze ținerea de minte, ci doar readucerea aminte. Cît despre înțelepciune, învățăceilor tăi tu nu le dai decît una părelnică, și nicidecum pe cea adevărată. După ce cu ajutorul tău vor fi aflat o grămadă de prin cărți, dar fără să fi primit adevărata învățătură, ei vor socoti că sînt înțelepți nevoie mare, cînd de fapt cei mai mulți n-au nici măcar un gînd care să fie al lor.”
Întîmplarea a fost un bun prilej pentru Socrate de a-i aminti lui Phaidros, care voia să-l încînte cu un discurs al lui Lysias, învățat pe de rost, că pentru cei din vechime important era ce spunea un stejar sau o piatră, nicidecum ceea ce era turnat în cuvinte scrise. Socrate compară scrierea cu pictura, continuînd să reproșeze scrierii neputința de a furniza răspunsuri, învăluindu-se într-o „foarte solemnă tăcere”. Gîndul scris dacă va fi întrebat va răspunde numai un singur lucru, mereu același, „și de îndată ce a fost scrisă, odată pentru totdeauna, fiece cuvîntare colindă pretutindeni, păstrînd aceeași înfățișare și pentru cei ce o pricep, și pentru cei cărora nu le spune nimic. Era vremea oralității, a dialogului, manieră în care este redată gîndirea lui Platon, teren de înfruntare filosofică, din vechime pînă în zilele noastre. Socrate avea dreptate că gîndul scris rămîne la fel indiferent ce ochi l-ar citi, dar nu lua seamă că același gînd scris putea stîrni înțelesuri diferite. Plină de tîlc rămîne o întîmplare, povestită de Andronikos și de Aulus Gellius, în Nopțile attice, avîndu-i protagoniști pe Aristotel și pe Alexandru cel Mare. Aristotel preda dimineața în Lyceu disciplinele acroatice, esoterice, destinate celor cu însușiri intelectuale, dragoste de studiu și putere de muncă, în vreme ce seara preda discipline exoterice tuturor tinerilor. Cînd Alexandru a aflat că Aristotel a publicat cărțile acroatice i-a trimis o scrisoare filosofului cu reproșul că n-a făcut bine publicînd cărțile cu disciplinele acroatice, „Căci prin ce altceva voi putea fi mai presus de ceilalți, dacă cele ce am învățat de la tine vor fi comune tuturor. Eu aș vrea să mă disting prin învățătură mai mult decît prin puterea armelor și prin bogăție.” Aristotel i-a răspuns astfel: „Cărțile acroatice de care te plîngi că au fost publicate și de aceea nu mai sînt ca niște taine ascunse, să știi că n-au fost publicate nici nepublicate, fiind că ele sînt inteligibile numai pentru aceia care m-au ascultat.”
În plin Ev Mediu, la mijlocul secolului al XIII-lea, Richard de Fournival, cancelar al catedralei din Amiens, teolog de mare deschidere intelectuală, un erudit recunoscut, polemiza în Bestiarul iubirii cu Socrate, era în dezacord cu afirmațiile filosofului grec despre scris, arătînd că prin scris oamenii ajungeau să-și îmbogățească tezaurul cunoașterii. Dar de Fournival preia ideea lui Socrate privitoare la imagine și cuvînt, porțile prin care la memorie ajung văzul și auzul, imaginea slujind ochiului și cuvîntul-urechii: „Și se ajunge la același efect prin imagine și prin cuvînt. Căci văzînd imaginea pictată a unei istorii, cea a Troiei sau o alta, vedem faptele bărbaților viteji care au trăit în trecut, ca și cum ar fi fost de față. […] Și în acest scop vă trimit prin această scriere și imaginea și cuvîntul pentru ca, nefiind de față, această scriere să mă aducă în memoria voastră prin imaginile și prin cuvintele sale, ca și cum aș fi de față.” Cartea, scrisul păstrează și transmite amintirile. Socrate a trăit într-o vreme în care textul scris nu era la îndemîna oricui, deși existau cărți scrise, iar comerțul cu cărți începuse să se dezvolte.
A fost o vreme cînd un text scris, un manuscris era citit de mai multe ori pînă era memorat, cititorul devenind el însuși o carte sau mai multe cărți. În mănăstirile apusene unde se păstrau vechi texte, izbucneau de la lumînări uitate incendii care mistuiau comori scrise; erau călugări care aveau putere de memorare, devenind astfel ei înșiși biblioteci. Pe vremea cînd studia la călugării cistercieni, Jean Racine a fost surprins citind romanele grecești Iubirile lui Theogenis și Haricleea, iar cartea a fost aruncată în foc; a găsit un al doilea exemplar, s-a ascuns ca să-l citească, a fost din nou prins și cartea condamnată focului. După ce a citit-o și a treia oară a învățat textul pe de rost, apoi a mers la paraclisierul vigilent și i-a spus că poate arde cartea, o memorase. În dialogul Secretum meum, Petrarca imaginează un dialog cu Augustin care îl îndrumă să facă notițe pe marginea cărților citite: „De cîte ori citești o carte și dai peste unele fraze minunate care simți că-ți mișcă ori îți încîntă sufletul, nu te încrede în puterea propriei inteligențe, ci forțează-te să le înveți pe de rost și fă-ți-le familiare meditînd asupra lor.” Unul dintre profesorii lui Alberto Manguel îi povestea elevului său despre tatăl său, care în anii petrecuți în lagărul de concentrare era biblioteca din care au citit tovarășii lui detenție, peste ani Manguel văzînd în tatăl profesorului său unul dintre cei în memoria căruia fusese salvată o carte ca în distopia Fahrenheit 451, a lui Ray Bradbury.
Lectura lui Platon oferă o plăcere intelectuală unică, dialogurile sale filosofice aducînd bucurie, bogăție intelectuală, prospețime cu fiecare nouă lectură, autenticitate, forță simbolică, sentimentul că sub ochii cititorului renaște atmosfera ateniană. Socrate nega scrisului posibilitatea de a reproduce gîndirea în manieră integrală, dialogurile platoniciene trimițînd la o altă sferă, la un al doilea plan specific tradiției antice aferente filosofiei orale cultivate de Platon. Nu avea Socrate de unde să știe că după mai bine de două mii de ani, un filosof, N.A. Whitehead, avea să scrie că întreaga filosofie occidentală nu este decît o notă în subsolul unei pagini din Platon…
Taguri: Alberto Manguel, Ambrozie, lectură, Platon, Socrate