În ultimele decenii se observă o sporire a interesului pentru mistica renană, termen relativ recent, datînd din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La început a fost folosit termenul mistica germană, deutsche Mystik, dar nefericite conotații politice au determinat folosirea expresiei rheinische Mystik, mistica renană, mistica văii Rinului, din Țările de Jos pînă în Elveția, trecînd prin Germania și Franța. Mistica renană era caracterizată printr-o regiune bine delimitată, valea Rinului, printr-o epocă, secolul al XIV-lea, printr-o limbă, limba populară de pe valea Rinului, germana Evului Mediu tîrziu. Dincolo de controversele sau convergențele în privința ariei tematice, teologii și filosofii sînt unanimi în a recunoaște că mistica renană este una a ființei, fundamentată pe Evanghelia lui Ioan, poate fi numită și „scolastica dominicană germană” și este reprezentată de Meister Eckhart și de discipolii săi Johannes Tauler și Heinrich Seuse. Coborîtoare din școala lui Albert cel Mare, formă de gîndire originală, mistica renană este de cele mai multe ori identificată cu Meister Eckhart, cel care a fost la originea curentului teologic și mistic dominant în veacul al XIV-lea, și care s-a bucurat de bună primire în rîndul unei bune părți a clerului, ceea ce nu a oprit cercurile conservatoare să propună condamnarea tezelor lui Eckhart.
Astăzi se vorbește deseori despre actualitatea lui Meister Eckhart, predicile și tratatele sale traducîndu-se în toate limbile moderne, de la an la an înmulțindu-se studiile consacrate misticului renan. Printre gînditorii Evului Mediu, Eckhart este dintre cei mai originali, aproape atipic, nefiind nici teolog, stricto sensu, nici un mistic care-și povestește viziunile. Și totuși este și una și alta, deopotrivă teolog și mistic, Lesemeister și Lebemeister. A mers în inima credinței urmînd un adagiu al lui Toma de Aquino, anume acela de a împărtăși și altora fructele contemplației sale. Această putere de a-i face și pe alții să cunoască înaltele realități ale vieții spirituale aveau să-i aducă acuzații în fața Inchiziției; nu atît teologia sa, cît succesul cuvîntului era în discuție. Cînd în 1992 s-a cerut reabilitarea sa, s-a constatat că doar cîteva propoziții erau în discuție. Sigur, în tot acest timp scurs de cînd Ioan al XXII-lea denunțase în bula In Agro Domini propozițiile false ale lui Eckhart, faima acestuia a crescut și odată cu ea numărul celor seduși de paginile din Învățăturile spirituale, Cartea Consolării Divine, Despre omul nobil, Despre detașare sau Predicile. Sînt texte reunite în recenta apariție editorială: Meister Eckhart, Benedictus Deus. Tratate și predici, București, Editura Herald, traducerea lucrărilor de Dan Dumbrăveanu, Victoria Comnea, Stela Tinney, ediția a II-a, colecția „Spiritualitate creștină”, 2019, 368 p.
Meister Eckhart a avut o viață de legendă, pe măsură amplorii sale intelectuale, cît și a responsabilităților sale administrative și apostolice. A fost chemat în două rînduri, lucru rar întîlnit în epocă, să predea la Universitatea din Paris, s-a consacrat studiului teologic și exegetic, a fost un strălucit predicator în rîndul clerului dominican. A bătut Europa la pas, participînd la conventurile de la Toulouse, Halberstadt, Rostock, Halle, Strasbourg, Neapole, Veneția. Copiate, circulate dincolo de verificarea lor de către autor, predicile sale au fost uneori deformate, ceea ce a servit ca motive de condamnare; abia în ultimele decenii s-a întreprins editarea critică a predicilor lui Eckhart. Contemporan cu Raimundus Lullus, cu Dante, Meister Eckhart a fost un stilist de anvergură; a folosit textele sacre ca puncte de plecare pentru o țesătură suplă, brodînd motive vizionare, uimitoare pentru cineva care le rostea de la înălțimea amvonului. „Un maestru prețios vă instruiește și vă vorbește, dar voi nu înțelegeți nimic. Vocea sa venea din eternitate, dar voi nu ați înțeles-o decît în prezent”, spunea în predica sa Clarifica me, pater charitate, dominicanul Johannes Tauler.
Unul dintre cele mai cunoscute tratate datorate lui Meister Eckhart este Cartea consolării divine, care împreună cu predica Despre omul nobil au fost trimise, printr-un mijlocitor, lui Agnes, văduva regelui Andrei al III-lea al Ungariei; despre Agnes se spune că era o a doua Esther, că și-a petrecut viața în preajma mănăstirii Clarisses, făcînd acte de binefacere. Tratatul lui Eckhart nu face nici o aluzie directă sau voalată la destinatar sau la situația sa personală, este despre consolarea care se adresează tuturor oamenilor; consolarea nu este un răspuns la cruzimea sorții sau la drama doliului, ci suferinței ca atare. Consolarea înseamnă depășirea suferinței gîndind totdeauna la ceea ce este bun, pentru că „Dumnezeu, potrivit adevărului firesc, este sursa, izvorul unic al întregului bine, al adevărului esențial și al mîngîierii, și tot ce nu este Dumnezeu nu este decît amărăciune, mîhnire și suferință, nu sporește frumusețea care este de la Dumnezeu și care este Dumnezeu, ci împuținează, acoperă și ascunde blîndețea, desfătările și mîngîierea pe care Dumnezeu le dăruiește.” Cartea consolării divine pune în lumină un predicator profund convins de adevărul uniunii noastre cu Dumnezeu, temă urmărită în predica Despre omul nobil în care Meister Eckhart vorbește despre omul exterior „învelit în carne și amestecat cu ea”, omul pămîntean și despre omul din noi, omul interior, omul nobil despre care amintește evanghelistul Luca, omul care va ști să dobîndească împărăția aflată într-un ținut îndepărtat: „omul trebuie să fie unu în el însuși și să caute acest unu în sine și în Unul și să-l primească în Unul, adică numai contemplîndu-l pe Dumnezeu, apoi «să se întoarcă», adică știind și recunoscînd faptul că are o știință și o cunoaștere ale lui Dumnezeu.”
Scurtul tratat Despre detașare, scris în forma cea mai simplă, dar dezvăluind o gîndire abisală, după secole de contestare a autenticității, își trăiește acum gloria din plin. Mulți traducători ai scrierii lui Eckhart aduc în discuție înțelesurile termenului „detașare” care, cu precădere în ultimul veac, a căpătat consonanțe mai curînd ascetice decît mistice. Termenul de detașare, în germană abegescheidenheit, este un cuvînt impus de Eckhart și se referă starea omului retras din lume, recules în sine, încît lingviștii consideră că ar fi eronată punerea accentului pe o atitudine ascetică sau voluntaristă, ceea ce ar implica o separare mai mult sau mai puțin violentă de lumea naturală și umană. Pentru Eckhart detașarea este una dintre cele mai prețuite virtuți, pentru că „adevărata detașare stă în aceea că spiritul rămîne la fel de insensibil la toate încercările bucuriei și suferinței, ale cinstei, pagubei și greșelii, precum muntele de plumb față de o boare de vînt. Această detașare imuabilă îl conduce pe om spre cea mai mare asemănare cu Dumnezeu. […] Detașarea îl conduce pe om la puritate, de la puritate la simplitate și de la simplitate la neschimbare.”
Opera lui Meister Eckhart s-a afirmat pe un dublu registru expresiv, pe de o parte, cel de profesor care preda și dezbătea teme teologice și filosofice specifice învățămîntului scolastic, pe de altă parte, forma mai liberă, novatoare, a predicatorului itinerant mergînd din mănăstire în mănăstire și adresîndu-se călugărilor sau simplilor credincioși pe care într-un limbaj simplu îi apropia de propriile bogății interioare. Predicile, latine și germane, constituie un aspect esențial al operei eckhartiene; în vreme ce predicile latine erau predici universitare, exerciții de școală sau expuneri teologice adresate confraților săi, predicile germane erau adresate publicului larg, au devenit celebre și reprezintă de multe ori partea cea mai cunoscută a operei teologului german. Au trecut șase veacuri pînă cînd Josef Quint a realizat ediția completă a operei latine și germane scrisă de Eckhart, eliminînd textele heteroclite fals atribuite Maestrului din Thuringia, și care aveau să-i aducă în bună parte condamnarea papală. Una dintre predicile celebre ale lui Eckhart este Predica 52, Beati pauperes spiritu, quoniam ipsorum est regnum caelorum, despre sărăcie și Împărăția Cerurilor: „este sărac cel care nu voiește nimic, și care nu știe nimic, și care nu are nimic. Vom vorbi de acestea trei și vă rog, din iubire de Dumnezeu, să înțelegeți acest adevăr dacă puteți, iar dacă nu-l înțelegeți nu vă faceți nici un fel de griji, căci voi rosti un adevăr pe care puțini trebuie să-l înțeleagă.” Precizînd obiectul discursului său – sărăcia în duh – Meister Eckhart exclude din predica sa sărăcia exterioară, vorbind despre puterile superioare ale omului – voința și cunoaștere – înainte de culminantul refuz al oricărei posesiuni, atingerea realității de a fi liber: „ și este sărăcia Atunci Dumnezeu nu găsește loc în om, căci prin această sărăcie omul dobîndește ceea ce a fost el din totdeauna și ceea ce va rămîne pentru totdeauna. Atunci Dumnezeu este una cu duhul și este suprema sărăcie ce poate să existe.”
Meister Eckhart este autorul unei opere în care se împletesc armonios metafizica, teologia și mistica, cei doi versanți lingvistici, opera latină și opera germană, una teologică și una spirituală, stînd, de asemenea, sub semnul unității. Dacă în opera sa se regăsesc influențe datorate lecturilor din Platon, Augustin, Dionisie Areopagitul, Bernard de Clairvaux, Toma de Aquino sau Albert cel Mare, printre urmașii lui Meister Eckhart îi putem aminti pe Johannes Tauler, Heinrich Seuse, Nicolaus Cusanus, Jan van Ruysbroeck, Jakob Bohme.
Taguri: Meister Eckhart, mistica renană, predici, teologie