Mărturisește cu sinceritate că nu a avut bani să-și cumpere un caiet și a început să scrie pe foi. Sînt primele gînduri notate, luni, 5 august 1918, de Virginia Woolf în jurnalul său. În timp, acele foi au devenit tot mai multe, prinse la început cu clipsuri, apoi legate sub formă de caiete, de volume. La moartea Virginiei Woolf se adunaseră 26 de volume din jurnal, din care Leonard Woolf, soțul Virginiei, a selectat cu atenție toate însemnările care se refereau la scrierile Virginiei Woolf, însemnări care se încheie în martie 1941, cu cîteva zile înainte de moartea scriitoarei. Personalitate remarcabilă a literaturii engleze din prima jumătate a secolului al XX-lea, situată în avangarda modernității, Virginia Woolf și-a pus semnătura pe numeroase scrieri în proză, dintre care amintim: Călătorie în larg, Camera lui Jacob, Doamna Dalloway, Spre far, Orlando, Valurile, Între acte, Eseuri. În anul 1953, Leonard Woolf a editat Jurnalul unei scriitoare, cuprinzînd fragmente din jurnalul Virginiei Woolf. În limba română o primă ediție a Jurnalului a apărut la Editura Univers, în traducerea lui Mihai Miroiu, în 1980. În urmă cu puțin timp a apărut o nouă versiune, în traducerea făcută de Anca Irina Ionescu, București, Editura Herald, colecția „Autobiografia”, 2019, 476 p.
„Trebuie să notez în grabă alte simptome, pentru ca data viitoare să pot reveni aici și să mă tratez. Ei bine, am depășit starea acută și am ajuns la cea de semidepresie filosofică”, notează Virginia Woolf în ziua de marți, 12 aprilie 1921. Vorbea despre depresie. Pierderea timpurie a mamei, urmată de cea a surorii, și cîțiva ani mai tîrziu a tatălui va face din tînăra Virginia o ființă care va acuza deseori stări depresive. Melancolică, purtînd toată viața urmările abuzurilor din partea fraților vitregi, considerată maniaco-depresivă, avînd în soț un prieten, un partener, un cititor, un om plin de grijă și afecțiune, care îi va susține cariera literară, Virginia Woolf nu va fi totuși un caz clinic. S-a scris mult despre suferința ei, despre nemulțumirile și episoadele de deznădejde, de dezechilibru, despre bipolaritate, despre bisexualitatea sa, despre relația cu romanciera Vita Sackville-West, despre conviețuirea fraternă alături de Leonard Woolf, dar și mai mult s-a scris despre opera sa literară. De aceea Leonard Woolf a preferat să aleagă ceea ce pune în lumină arta literară a Virginiei Woolf: „Jurnalele oglindesc energia extraordinară, perseverența și concentrarea cu care s-a dăruit artei scrisului, precum și conștiinciozitatea neabătută cu care și-a scris, și-a rescris și iarăși rescris cărțile. Valurile mi se pare o operă de artă, de departe cea mai mare carte a ei.”
În aprilie 1925 Virginia Woolf e pe cale să-și redobîndească încrederea în puterea scrisului, în transpunerea gîndurilor în cuvinte, convinsă că va putea deveni „unul dintre romancierii interesanți, nu voi spune mari, dar interesanți”. În 1925 a publicat Eseurile (The Common Reader) și Doamna Dalloway, iar Virginia Woolf înregistrează „temperaturile cărților”, adică vînzările, cronicile, favorabile și defavorabile, opiniile. Deși notează că „plăcerea profundă este scrisul”, scriitorul trăiește și din modul în care scrierile sînt primite de critici și cititori. Primite oscilant de critică, ambele cărți vor avea succes în rîndul cititorilor; erau două scrieri diferite, una în care Virginia Woolf formula și exprima idei, în vreme ce în cealaltă se manifesta talentul scriitoarei. Lytton Strachey i-a spus că „The Common Reader este divin, clasic, iar Doamna Dalloway, cu părere de rău, o piatră cu defecte.” Dar Virginia va continua să scrie, era singura femeie din Anglia acelor vremuri liberă să scrie ce îi place: „Scriu în lumina albăstrie apoasă a apusului, semnul de căință al unei zile posomorîte și prost dispuse care a dispărut, în timp ce norii – nu am nici o îndoială – își arată aurul peste dealuri, lăsîndu-și ciucurii moi și bălai deasupra lor.”
În prefața Jurnalului unei scriitoare, Leonard Woolf face referiri la romanul Valurile; e dificil de orînduit operele unui artist sub forma unui clasament, dar fără îndoială, Valurile este una dintre operele majore ale scriitoarei, ale literaturii secolului al XX-lea. Virginia Woolf a lucrat mult la romanul său, uneori credea că va fi „cel mai desăvîrșit eșec”, alteori nu se sfia să vorbească despre omogenitatea cărții: „Puține cărți am scris cu atîta interes cum scriu Valurile. Chiar și acum, la sfîrșit, mai fac cîte o descoperire sau două: nici o volubilitate, nici o aroganță; […] Acesta este adevărul: Valurile este o carte scrisă la o tensiune așa de înaltă, încît nu pot s-o iau și s-o citesc de la un capăt la altul între ceai și masa de seară; […] Aceasta este numai nota autorului: niciodată nu mi-am stors creierii așa de tare cu o carte.” A început să lucreze la romanul Valurile în septembrie 1929 și l-a terminat în iulie 1931. Cititorii și recenzenții erau unanimi: apăruse cea mai bună carte a Virginiei Woolf! Succesul literar și mersul vînzărilor îi aduc bucurii, mulțumirea lucrului temeinic făcut, dar umbrele mai vechi ale stărilor depresive nu întîrzie să apară. O însemnare din 10 iulie 1933 este grăitoare, revenise una din acele stări, dar revenise violent, acut; o stare care îi reamintea de momentele de restriște, o stare născută din două cuvinte neglijente o fac să pășească pe un drum nesigur, posomorîtă și îndurerată, cu dorința de moarte. O stare tulburător descrisă în Valurile: „Dar cine sînt eu, care mă reazem de gardul acesta, uitîndu-mă cum adulmecă prepelicarul rotindu-se în cerc închis? Cîteodată (nu am împlinit încă douăzeci de ani) mi se pare că nu sînt femeie, ci lumina care cade pe gard, pe pămînt. Cîteodată parcă aș fi anotimpurile, parcă aș fi ianuarie, mai, noiembrie; glodul, negura, zorile.”
Începutul anului 1941 o găsește pe Virginia Woolf scriind din nou despre depresie, despre singurătate, sperînd totuși că „această troacă a disperării” nu o va înghiți. N-a fost așa. Depresia degradează eul, aduce tristețe, singurătate, distruge capacitatea de a fi împăcat cu sine și cu ceilalți, duce la prăbușirea tuturor structurilor personalității. Într-o carte despre anatomia depresiei, Demonul amiezii, Andrew Solomon oferă o imagine plastică a depresiei devoratoare pornind de la o experiență din copilărie, cînd se juca la umbra unui stejar; peste ani, o viță se agățase de copac aproape sufocîndu-l; vița, răsucită pe ramurile bătrînului copac părea de departe a fi frunzișul acestuia. Peste ani, Andrew Solomon ajunge asemenea bătrînului stejar, pe ceea ce mai rămăsese din existența sa se înfășurase depresia: „Mă secătuia și se înfășurase în jurul meu, hîdă, mai vie decît mine.”
Într-o dimineață de sfîrșit de martie, 1941, Virginia îi scria lui Leonard Woolf, printre altele: „Sînt sigură că înnebunesc iar. Simt că nu mai putem trece din nou prin acele momente îngrozitoare. Și că nu-mi voi mai reveni de data asta. Încep să aud voci și nu mă mai pot concentra. Așa că voi face ceea ce pare a fi cel mai bun lucru.” Iar în acel moment, cel mai bun lucru i s-a părut a fi să-și umple cu pietre buzunarele paltonului și să intre, resemnată, calmă și eliberată, în apele rîului Ouse. Poate că avea în minte finalul romanului Valurile: „Și în mine se înalță valul. Se umflă. Își arcuiește spinarea. Simt un dor proaspăt, care se cabrează ca armăsarul mîndru pe care călărețul îl lovește cu pintenii și-l strunește apoi. Tu, care mă porți în spinare, spune-mi ce dușman e acela care se vede venind către noi, în timp ce tropotul nostru răsună pe caldarîm? E moartea. Moartea e dușmanul. Împotriva ei mă năpustesc cu lancea culcată, cu pletele fluturînd în urma mea ca pletele unui tînăr, ca pletele lui Percival cînd galopa în India. Înfig pintenii în coastele calului. Neînfrînt și dîrz, mă năpustesc împotriva ta, Moarte!”
Taguri: depresie, jurnal, Valurile, Virginia Woolf