Piatra filosofală

Dincolo de aspectul pur material, alchimia prezintă un fundal filosofic și spiritual care vizează eliberarea omului de fatalitatea și apăsarea materialității, un fundal care îi menține prezența pe scena contemporană, chiar dacă astăzi nu sînt reunite condițiile istorice, culturale și spirituale care să facă posibilă revenirea durabilă a Artei lui Hermes în Occident.

Asemenea tuturor „științelor sacre”, alchimia pleacă de la datele imediate care simbolizează realitățile de ordin divin ce se relevă în cursul „transmutărilor” ale căror etape constituie Marea Operă. Opera la negru (Nigredo) – putrefacția materiilor chimice în alambic – semnifică simbolic coborîrea în interiorul sinelui (interiora terrae), în straturile din ce în ce mai profunde ale psihicului. Munca de disoluție arată aspectele cele mai obscure ale eului. Opera la alb (Albedo) reconciliază dualitățile opuse și reintegrează elementele în arhetipurile lor. Literalmente, alchimistul procedează la „sublimări” ale materiei supuse unor focuri variabile ale athanorului și organizează puțin cîte puțin haosul inițial cu ajutorul „rectificărilor” neîncetate. Opera la roșu (Rubedo) corespunde obținerii aurului vulgar și simbolizează „nopțile Soarelui și ale Lunii” – sulful și mercurul – de unde se va naște aurul adevărat, Piatra filosofală, simbol al totalității. Alchimia este arta transformării interioare și a realizării unei stări supraumane. Marea Operă, numită și arta sau filosofia Focului, a dat naștere unei bogate literaturi în care secretul operei este ascuns sub formulări greu de înțeles celor deprinși doar cu descifrarea literei. Amintim cîțiva autori celebri de tratate alchimice: Albert cel Mare, Roger Bacon, Gerard Dorn, Nicolas Flamel, Michael Maier, Paracelsus, Basile Valentin, Arnaud de Villanova, Roger Bacon, Raimundus Lullus, Cornelius Agrippa, Heinrich Khunrath. Teme și subiecte alchimice întîlnim și în literatură: Johann Valentin Andreae (Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz), Goethe (Faust), Balzac (Elixir de viață lungă, Căutarea absolutului, Seraphîta), Victor Hugo (Notre-Dame de Paris), Gustav Meyrink (Golem, Îngerul de la fereastra dinspre apus), Marguerite Yourcenar (Opera la negru/Piatra filosofală), Paulo Coelho (Alchimistul). 

De cele mai multe ori asupra înțelegerii alchimiei a plutit o nebuloasă, alchimia fiind percepută mai totdeauna ca o neîncetată căutare a aurului, rareori spunîndu-se că alchimia căuta aurul pe care fiecare îl are în el însuși, că alchimia trebuie înțeleasă sub dubla ei natură, materială și spirituală. Europa apuseană păstrează urme ale trecutului alchimiei sub formă de simboluri, nume de străzi, statui, plăci memoriale. Sensul și conținutul practicii alchimice și-au pierdut înțelesul original, deși termenul este prezent în conversații curente, impunîndu-se și multiplicîndu-se fără ca cineva să se întrebe dacă „alchimia” din discuțiile de astăzi este cea din timpul lui Zosima sau al lui Nicolas Flamel. Înfloritoare în toate marile civilizații ale lumii vechi (mesopotamiană, egipteană, greacă, africană, romană, bizantină, arabo-persană, indiană, tibetană, taoistă) și moderne, alchimia se regăsește sub un evantai de descripții care privesc diferite aspecte: artizanal, cosmologic, medical, de transmutație, hermetic, psihologic, spiritual. Cînd în plin secol XX alchimia părea definitiv uitată lumea apuseană asista la o renaștere originală și surprinzătoare deschizătoare de noi și neașteptate orizonturi. Herbert Silberer, discipol al lui Freud, a publicat în 1914 cartea Probleme des Mystik und ihrer Symbolik, un studiu psihanalitic al esoterismului ilustrat cu texte alchimice, carte ce a stîrnit interesul lui C.G. Jung. Herbert Silberer a fost primul psihanalist care a descoperit firele tainice care pornesc de la alchimie și merg spre psihologia inconștientului. În 1927, Carl Gustav Jung citește, la îndemnul prietenului său Richard Wilhelm, tratatul alchimic chinez Secretul Florii de aur. Lectura va determina o schimbare în ordinea priorităților cercetărilor psihiatrului elvețian, ceea ce va prinde contur explicit în lucrările lui C.G. Jung: Psihologie și Alchimie, Mysterium Coniunctionis, Psihologia transferului. „Alchimia mi-a făcut de aceea marele și neprețuitul serviciu de a-mi oferi materialul ei, în al cărei perimetru experiența mea găsește suficient spațiu, și mi-a creat astfel posibilitatea de a descrie procesul de individuație în aspectele sale principale”, scrie C.G. Jung.

Ce este acel negru despre care alchimiștii afirmă la unison că este de bun augur? Ce este acel „negru mai negru decît negrul”/nigrum nigrius nigro? Nigredo este pivotul Operei alchimice, se substituie unei vechi teme evanghelice („dacă grăuntele de grîu, cînd cade pe pămînt, nu va muri, rămîne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă”, Ioan 12,24), luînd forța simbolică din mitologia egipteană a morții și învierii lui Osiris. Înfigîndu-și rădăcinile în imaginarul colectiv, opera la negru exercită o netăgăduită seducție, după imaginea misterului care este viața care reapare din tenebre acolo unde moartea o ținea captivă. Scriitoarea Marguerite Yourcenar a ales pentru unul dintre romanele sale titlul L’Oeuvre au noir, apărut la Gallimard, în 1968, tradus în limba română sub numele de Piatra filosofală, 1999. Atît titlul în franceză, cît și cel ales de editorul român, trimit la opera alchimică, la nigredo, dar, după cum susține Françoise Bonardel, romanul lui Marguerite Yourcenar pune în scenă istoria unui înțelept mai curînd decît a unui alchimist, chiar dacă adepții lui Nicolas Flamel au recunoscut în școlarul studios „semnele unor preocupări alchimiste”. Zénon, acesta este numele personajului romanului L’Oeuvre au noir, era plin de mîndrie la gîndul „că face parte din acea iscusită și neliniștită seminție a oamenilor ce domesticesc focul, transformă substanța lucrurilor și scrutează drumul aștrilor”. Romanul lui Marguerite Yourcenar este despre viața tumultuoasă a lui Zenon, petrecută în Țările de Jos ale veacului al XVI-lea, dar și în peregrinările sale prin Europa. În trăsăturile personalității și întîmplările vieții lui Zénon pot fi întîlnite particularițățile unor Paracelsus, Giordano Bruno, Bernard Palissy, Tycho-Brahe, pentru că autoarea configurează în paginile romanului destinul unui individ definitoriu Renașterii, un destin așezat sub semnul umanismului florentin: „Nu te-am zămislit nici ca pe o ființă cerească, nici pămîntească, nici muritoare, nici nemuritoare, pentru ca, prin tine însuți, în mod liber, ca un pictor bun sau ca un sculptor dibaci, să-ți desăvîrșești propria ta formă” (Pico de la Mirandolla). Romanul scriitoarei franceze face cîteva aluzii la alchimie, conține cîteva citate în limba latină, preluate din cărți scrise de Marcelin Berthelot, C.G. Jung și Julius Evola, dar nu este vorba despre o scriere în cheie alchimică, nici despre un erou, Zénon, alchimist, ci despre unul cu ușoare preocupări, așa cum le aveau mulți contemporani care practicau o alchimie materială, or una mistică, or una inițiatică. Sînt preocupări de alchimie specifice omului acelor timpuri, de multe ori alchimia fiind înțeleasă dincolo de aspectul său pur material. Opera la negru (Nigredo) – putrefacția materiilor chimice în alambic – semnifică simbolic coborîrea în interiorul sinelui (interiora terrae), în starturile din ce în ce mai profunde ale psihicului. Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem (Vizitează interiorul Pămîntului; prin rectificare vei găsi Piatra ascunsă) este îndemnul care definește alchimia ca artă a transformării interioare și a realizării unei stări supraumane.

Douăzeci de ani după apariția romanului L’Oeuvre au noir, a apărut romanul cu un imens succes mondial, Alchimsitul, de Paolo Coelho. O suprapunere de locuri comune esoterice dă măsura stilului unei povestiri cu pretenții inițiatice, neavînd nici o legătură cu alchimia tradițională. Scriitorii au luat partea superficială a observației lui Carl Gustav Jung care vorbea despre impactul în inconștientul colectiv a anumitor arhetipuri care configurau imaginea alchimistului de altădată. În acest timp, erudiții continuă studiile istorice, filosofice, filologice, în vreme ce imaginarul colectiv continuă să se hrănească mai mult ca oricînd cu un „fantastic”, presupus că ar aparține alchimiei. În acest spațiu intermediar, între erudiție și imaginarul popular, se așteaptă o metamorfoză individuală și colectivă, de același ordin cu ceea ce alchimiștii numeau trasmutarea, adică ceea ce spunea Zosima: „Corpurile devin incorporale și incorporalele devin corpuri”. Sînt semne prin care alchimia ar putea regăsi în cultura contemporană locul și rolul mediatoare pe care le-a avut în trecut, că poate redeveni Arta lui Hermes.