Cuvintele mistic și misticism nu încetează să prolifereze, indiferent de domeniul în care apar ele sînt însoțite de un dinamism efervescent. Pentru a surprinde natura misticii creștine este nevoie de înțelegerea unor mișcătoare și secrete influențe care și-au pus amprenta asupra caracteristicilor sale esențiale. Cuvîntul „mistic” a apărut în secolul al XIV-lea, mai tîrziu răspîndindu-se și derivatele sale, fenomen care a adus cu sine extensia sensului și uneori chiar tăierea rădăcinii religioase, încît astăzi e un loc comun ca publicațiile despre fenomenul mistic să sublinieze absența contururilor precise ale termenului mistic, precum și a termenilor derivați. Dar această constatare este însoțită de necesitatea de a oferi o definiție de tip euristic destinată să precizeze care este direcția așteptată atunci cînd se vorbește despre mistică. Este vorba despre un fenomen al experienței interioare, al imediatului, mai puțin al reflecției, concepției, experiența mistică avînd un caracter inefabil. Semnul caracteristic este intensitatea nevoii religioase care se exprimă în sentiment și gîndire, în existență și stil de viață. Experiența mistică se străduiește să atingă realul în el însuși, perceput ca un absolut, și pentru a face aceasta inventează demersuri non-raționale. Pentru ea, orice filosofie se oprește la o idee a realului, nu atinge realul însuși ca absolut. Este clar că experiența religioasă a ridicat totdeauna probleme în măsura în care se găsea confruntată cu demersul filosofic și metafizic, ea însăși în căutarea înțelepciunii trăite. Istoricii spiritualității au cultivat o manieră de a contrapune tradiția ebraică și tradiția greacă: o apropiere intelectuală a Ființei care apare ca Bine, Frumos, Unu, pe de o parte, credința într-un Dumnezeu prezent activ în istorie, de cealaltă parte; un Dumnezeu al transcendenței, absolut, abstract, etern opus lui Iahve, Dumnezeu al Alianței, început și sfîrșit al lumii, care privește neîncetat cu bunăvoință spre oameni.
Sînt gînduri care trebuie să-l fi animat și pe neștiutul autor al unui enigmatic tratat scris în Evul Mediu: O carte despre contemplație numită Norul Necunoașterii sau cum este unit sufletul cu Dumnezeu, traducere, cuvînt-înainte și note: Gheorghe Fedorovici, București, Editura Herald, colecția „Spiritualitate creștină”, ediția a 2-a, 2019, 256 p. Nu puțini au fost cei care au încercat să afle cine a fost autorul anonim, cel care a așternut în paginile manuscrisului său experiența întîlnirii interioare a omului cu divinitatea, dar dincolo de supoziții neîmplinite nu a rămas decît certitudinea influențelor lui Dionisie Areopagitul, cel care cu Teologia mistică a pus bazele doctrinei mistice, cel care prin geniul său speculativ a influențat generațiile care i-au urmat.
Teologia mistică a lui Dionisie Areopagitul este neașteptat de restrînsă ca număr de pagini și cu toate acestea continuă să aibă un rol dintre cele mai însemnate în literatura și în gîndirea creștină. Pentru cei preocupați de aprofundarea înțelesului tainic, mistic al credinței, Teologia mistică, cu rădăcinile sale adînc coborîtoare în metafizica neoplatoniciană, este o lectură decisivă. Calea propusă de Dionisie pentru apropierea noastră de Dumnezeu este calea apofatică, a cunoașterii prin necunoaștere, a înaintării „în întunericul cel cu adevărat mistic al necunoașterii”, în întunericul supra-luminos. Autorul necunoscut al Norului Necunoașterii își îndeamnă cititorii să-l urmeze într-o lucrare care nu poate fi atinsă prin curiozitate intelectuală și nici prin imaginație, căci norul și întunericul despre care vorbește autorul nu sînt cele fizice, cele ale lumii înconjurătoare: „atunci cînd zic întuneric, am în vedere o lipsă de cunoaștere, ca atunci cînd, din pricină că nu le privești cu ochiul tău spiritual, sînt întunecoase pentru tine toate acele lucruri pe care nu le cunoști ori le-ai uitat. Și din această cauză nu este numit nor de aer, ci nor de necunoaștere cel aflat între tine și Dumnezeul tău.” Deși asupra termenului „mistică” persistă unele controverse, totdeauna a fost acceptată ideea că termenul mistic trimite la o realitate ascunsă, la interioritatea experienței directe a prezenței lui Dumnezeu, efortul de interiorizare fiind definitoriu experienței mistice, experiența care se situează dincolo de operațiunile intelectuale, gînd prin care Plotin prefigura celebra spusă a lui Blaise Pascal: Dumnezeu al lui Avram, Isac și Iacob, nu Dumnezeu al filosofilor și savanților.
Norul Necunoașterii cere credinciosului ca prin lucrarea sa vrednică să apropie virtuțile, alungînd păcatele, cere să urmeze căile vieții contemplative, să nu se abată de la lectură, meditație și rugăciune. De la primele rînduri ale cărții autorul își îndeamnă cititorul la un exercițiu de smerenie și sinceritate, cerîndu-i să-i citească paginile numai dacă o face dintr-o chemare lăuntrică, dintr-o trebuință interioară: „Căci, oricât de multă știință despre toate lucrurile spirituale create ar putea avea un om, totuși nu va putea ajunge niciodată prin propria sa înțelegere la cunoașterea unui lucru duhovnicesc necreat, care nu este altceva decît Dumnezeu. Însă prin desființarea înțelegerii sale va putea, pentru că singurul lucru înaintea căruia înțelegerea se desființează pe sine este Dumnezeu. Și de aceea a spus Sfîntul Dionisie că cea mai adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu este aceea prin care El este cunoscut prin necunoaștere.”
Curentul mistic avea să capete amploare în întregul Ev Mediu, secolul al XIV-lea fiind dominat de mistica renană, reprezentată de Meister Eckhart și de discipolii săi Johannes Tauler și Heinrich Seuse. Printre gînditorii medievali, Meister Eckhart este unul dintre cei mai originali, aproape atipic, nefiind nici teolog, stricto sensu, nici mistic care-și povestește viziunile. A fost și una și alta, deopotrivă mistic și teolog, Lesemeister și Lebemeister. A predicat și a predat în numeroase orașe ale Europei, predicile sale au fost copiate, din acest motiv și deformate, fiind folosite în acuzarea sa. Eckhart a scris despre omul nobil ca omul care va ști să dobîndească împărăția aflată într-un ținut îndepărtat, a scris despre detașare, dar nu ca despre o stare de retragere din lume, recules în sine, ci despre detașarea văzută ca una dintre virtuțile cele mai de preț, pentru că „ adevărata detașare stă în aceea că spiritul rămîne la fel de insensibil la toate încercările bucuriei și suferinței, ale cinstei, pagubei și greșelii, precum muntele de plumb față de o boare de vânt. Această detașare imuabilă îl conduce pe om spre cea mai marea semănare cu Dumnezeu. […] Detașarea îl conduce pe om la puritate, de la puritate la simplitate și de la simplitate la neschimbare.” Meister Eckhart este autorul unei opere în care se îmbină metafizica, mistica și teologia, preocupările teologice și spirituale rostite sau scrise în latină și germană, exercițiile de școală sau expunerile teoretice.
Opera sa umanistă și mistică îl consacră pe Ioan al Crucii drept referință majoră a misticii și spiritualității creștine. Ioan al Crucii nu a scris o carte cu titlul Noaptea întunecată, dar primul vers al poemului este „În noaptea întunecată”; simbolul nopții este cheia modului de gîndire și este legat de experiența mistică a lui Ioan al Crucii în noaptea întunecată a simțurilor și noaptea întunecată a spiritului. Sînt stările de intensă, de dramatică trăire ale celui care vrea să se elibereze de propria natură senzuală pentru a se cufunda în natura spirituală. Poemul și comentariile au fost rostite „de către un suflet care a atins starea de desăvîrșire, adică unirea întru dragoste cu Dumnezeu. El a trecut prin dura osteneală și prin toate celelalte suferințe și cazne, pe care le aduce cu sine calea îngustă care duce la viața veșnică”.
Noaptea întunecată a simțurilor este cea în care sufletul este scos de Dumnezeu din stadiul începătorilor, se desprinde de meditația discursivă, de dorințe trufașe, renunță la avariția spirituală, la imperfecțiuni cum ar fi necurățirea, mînia, lenea spirituală, invidia. „Această Noapte, despre care spuneam că este contemplația, creează în oamenii spiritului două feluri de tenebre sau purificări, corespunzătoare cu cele două părți ale omului, cea senzitivă și cea spirituală”, atenționează Ioan al Crucii. Prima noapte este amară și teribilă, în vreme ce a doua este mai îngrozitoare și înspăimîntătoare. Misticul spaniol descrie în termeni clari procesul prin care are loc purificarea simțurilor, îndepărtarea de meditația discursivă și gîndirea cercetătoare, sufletul optînd pentru calm și liniște, „căci contemplația nu este altceva decît o înrîurire tainică, pașnică și iubitoare a lui Dumnezeu care, dacă nu este împiedicată, înflăcărează sufletul cu duhul iubirii”.
Intenția autorului Norului Necunoașterii nu a fost să scrie o introducere în teologia mistică, ci să retraseze punctele forte ale experienței lui Dumnezeu, să-l invite pe cititor să-și întoarcă privirea către cunoașterea prin inimă, afectivă, către interioritatea care deschide calea transformării spirituale.