Castelul interior

O istorie a misticii creștine este de neconceput fără evocarea punctelor forte ale experienței unor mistici din rîndul cărora amintim pe: Origen, Grigore de Nyssa, Dionisie Areopagitul, Bonaventura, Meister Eckhart, Ioan al Crucii, Tereza de Avila sau Ignațiu de Loyola. Trăirile mistice și scrierile celor amintiți, și ale multor altora, ne amintesc o celebră spusă a lui Pascal: „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac și al lui Iacov și nu Dumnezeul filosofilor și savanților. Dumnezeu sensibil inimii și nu rațiunii.”

Descoperindu-și de tînără vocația religioasă, avînd viziuni extraordinare, citind cu aviditate Confesiunile sfîntului Augustin, Tereza de Avila (1515-1582), după „convertirea” petrecută în jurul anului 1555 și-a propus să reformeze Carmelul readucîndu-l la regulile sale prime. În istoria și doctrina Terezei de Avila, convertirea omului, îndreptarea lui către Dumnezeu capătă o mare importanță. Prima sa carte – Cartea Vieții – este istoria convertirii sale, scrisă la maturitate povestește cum vederea unei statui a lui Isus și lectura Confesiunilor augustiniene au provocat o dramă interioară care s-a sfîrșit prin a-și pune întreaga încredere în Dumnezeu.

Păstrată în Biblioteca regală Sfîntul Laurențiu de la Escurial, cartea are 40 de capitole și 450 de pagini și are particularitatea de a pune accentul pe componenta mistică a vieții Terezei de Avila, povestirea urmînd un plan istoric, cel al educației în familie și al descoperirii vieții religioase, și un plan mistic. Teologii au considerat Cartea Vieții ca fiind una dintre cele mai importante scrieri ale Terezei de Avila, ocupînd un loc de primă mînă în spiritualitatea creștină; este un document incomparabil ca limbă spaniolă a jumătății de veac XVI, dar și sub aspect religios, povestirea Terezei fiind un document unic prin forța cu care afirmă prezența lui Dumnezeu în viața omului, afirmarea prezenței sale iubitoare fiind rațiunea primă a cărții Terezei de Avila.

Cartea Vieții nu pretinde construcția vreunei teorii, ci oferirea unor indicații utile pentru înaintarea pe calea spirituală; este vorba despre o înțelepciune supraconceptuală și experimentată, o căutare a înțelepciunii prin conaturalitate afectivă. Tereza de Avila mărturisește, prin descrieri de mare finețe, mișcările cele mai subtile ale vieții sufletului său. Alături de Cartea Vieții, Tereza de Avila este autoarea a încă două mari cărți indisociabile de circumstanțele vieții sale spirituale: Calea perfecțiunii (1566-1570) și Castelul interior (1577). Castelul interior este considerată una dintre cele mai importante lucrări ale misticii creștine apusene, a apărut de curînd într-o nouă versiune românească, traducere de Anca Irina Ionescu, introducere și note de Pr. Tomas Alvarez, ediție îngrijită de Ordinul Carmelitanilor Desculți din România, București, Editura Herald, colecția „Spiritualitate creștină”, 2020, 272 p.

„Acest tratat, numit Castelul interior, a fost scris de Tereza a lui Isus, călugăriță a Fecioarei de pe Muntele Carmel, pentru surorile și fiicele ei, călugărițele carmelitane desculțe.” Acesta este titlul complet și dedicația Terezei de Avila, în continuarea căruia părintele P.F. Ribera a notat că pe marginea textului original s-au făcut mai multe glose, deplîngînd adăugirile, care de cele mai multe ori alterează sensul original surprins de autor. Ribera îi îndeamnă pe cititori să aibă sub ochi și în minte literele și spiritul imprimate acolo de Tereza de Avila. Cartea este scrisă într-un timp relativ scurt (între 3 iunie și 19 noiembrie 1577) la îndemnul/porunca părintelui Ieronim Gracian și a teologului Alonso Velasquez , în urma unei discuții purtate în vorbitorul Mănăstirii Carmelitane din Toledo.

Inițial Tereza s-a opus, Ieronim Gracian reproducînd aproximativ cuvintele sale: „De ce doriți să scriu? Să scrie învățații care au studiat, eu nu sînt decît o proastă și nu voi ști ce să spun: am să pun un cuvînt în locul altuia și cu aceasta voi face rău.” Tereza de Avila a trecut peste împotrivirea inițială, primise cu cinci ani înainte taina „căsătoriei spirituale”, putea relua esențialul scrierilor anterioare din perspectiva noii stări mistice la care ajunsese. Din acest punct de vedere, acest tratat reprezintă opera sa cea mai completă, cea mai bogată și cea mai nuanțată în care atinge perfecta stăpînire a stilului și a gîndirii. Cartea redă traiectoria integrală a unui suflet contemplativ aflat în deplina aprofundare a unirii cu Dumnezeu, a căutării sălașului care este Castelul cu multele sale lăcașuri aflate sus sau jos, pe laturi sau în centru: „Să revenim la Castelul nostru cu multe Lăcașuri. Nu trebuie să înțelegeți că aceste Lăcașuri sunt așezate în șir unul după altul, ci ațintiți-vă privirea spre centru, la încăperea unde se află regele și gândiți-vă la miezul [fructelor] de palmier, la care trebuie să dăm la o parte multe straturi până la ceea ce este delicios de mâncat. Pentru că pe cele ale sufletului trebuie să le considerăm întotdeauna ca având amplitudine, întindere și măreție și n-am exagera cu nimic, deoarece sufletul este capabil de mult mai mult decât ne putem imagina noi.” Prin această trimitere la Lăcașurile Castelului său interior, Tereza de Avila ne indică sensul profund al itinerariului său mistic autentic supranatural.

Nu este vorba despre o introversiune care urmărește criteriile misticii naturale a sinelui așa cum este cunoscută în India, ci de o interiorizare extatică în care sufletul detașat de lume este supus deplin acțiunii lui Dumnezeu. În primele trei Lăcașuri, sufletul se străduiește să dobîndească condițiile – cunoaștere de sine, simțul păcatului, umilința – care îi vor permite, dacă va voi Dumnezeu, dobîndirea grației mistice cele mai înalte. În următoarele patru Lăcașuri, inițiativa aparține în întregime divinității, Tereza de Avila încredințîndu-se Sfîntului Duh și rugîndu-l „ca de aici înainte să vorbească El pentru mine, ca să spun ceva despre cele ce au mai rămas, în așa fel încît să le înțelegeți.” Sînt Lăcașuri mai aproape de locul unde se află regele, avînd o mai mare frumusețe decît altele, aducînd infinite consolări spirituale, „plăceri de la Dumnezeu”. Contemplativul participă la rugăciunea de reculegere, o etapă înaintea rugăciunii de liniște, cea în care simțurile și lucrurile exterioare își pierd drepturile. Încercările din aceste Lăcașuri amintesc de „noaptea pasivă a simțurilor”, așa cum le descria Ioan al Crucii, premergătoare suferințelor și mai radicale pe care le încearcă sufletul în rugăciunea de unire cu Dumnezeu. Perfect purificat înaintea intrării în al șaselea Lăcaș, sufletul poate fi admis la logodna spirituală, pentru ca mai apoi al șaptelea Lăcaș să fie cel al căsătoriei spirituale, care reprezintă starea cea mai înaltă la care poate spera și accede sufletul omenesc îndrumat de Dumnezeu.

Tereza de Avila, în ciuda unor probleme de sănătate, a scris Castelul interior în cîteva luni; imediat ce a încheiat redactarea manuscrisului, la sfîrșitul lui noiembrie 1577, s-a grăbit să-l trimită lui Ioan al Crucii, doar că vestitul teolog nu a mai apucat să citească lucrarea, la începutul lui decembrie fiind arestat la Toledo. Manuscrisul a fost citit de Ieronim Gracian și Diego de Yanguas, Gracian făcînd adnotări și corecturi care însă nu au alterat textul original, întrucît cuvintele sale au fost scrise între rînduri. Castelul interior a apărut în 1588, dar editorul a avut la dispoziție o copie, originalul fiind păstrat și atunci, ca și acum, la Sevilia. Abia în 1882, prin grija cardinalului de Sevilia, Joaquin Lluch, a apărut prima ediție facsimilată a originalului. Toți comentatorii au remarcat că unul dintre meritele literare ale cărții îl constituie simbolismul expunerii. De la primele rînduri, Tereza își anunță cititorii că va folosi simboluri pentru a înlesni înțelegerea textului. Au fost identificate patru simboluri: simbolul structural, coextensiv întregului expozeu; simbolul punctual, apa; simbolul viermelui de mătase și al fluturelui; simbolul nupțial, specific ultimelor Lăcașuri, logodna și casătoria. Cele patru simboluri pot fi identificate în Biblie, dar în realitate rădăcina lor existențială este autobiografică, Tereza înțelegîndu-și propria persoană ca pe un castel, redîndu-ne tensiunea sa interioară. Castelul interior este o lecție de teologie spirituală care devine un tratat de teologie mistică. Experiențele Terezei de Avila i-au descoperit un nou orizont spiritual pe două planuri: unul antropologic, al misterului omului, celălalt, al cufundării în misterul transcendent. Scrierile Terezei de Avila ocupă un loc singular în ceea ce teologii numesc pedagogia contemplativă, propunînd un itinerar spiritual în care sîntem invitați în diversele lăcașuri ale Castelului interior, totul sub semnul echilibrului și al extazului admirabil redat de Gian Lorenzo Bernini, în sculptura aflată în Bazilica Santa Maria della Vittoria, din Roma.