Bucuriile și seducțiile biografiei

Biografia, povestea unei vieți, este un gen literar cunoscut și practicat din antichitate, dar este un termen literar de dată relativ recentă, fiind folosit în 1683, de John Dryden, într-o lucrare despre Plutarh. Termenul s-a impus definitiv ca istorie a vieții în anul 1771, în Dicționarul Academiei Franceze. Aminteam că genul literar era cunoscut și că a fost practicat din antichitate, în susținerea afirmației fiind suficientă menționarea câtorva opere care și astăzi sunt citite cu deosebit interes: Suetonius, Viețile celor doisprezece cezari, Plutarh, Vieți paralele, Diogene Laertiu, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Cornelius Nepos, De viris illustribus. Într-o enumerare care nu ar putea fi exhaustivă, din timpurile moderne amintim câteva lucrări cu caracter biografic: Giorgio Vasari, Viețile celor mai renumiți arhitecți, pictori si sculptori italieni, de la Cimabue până în timpurile noastre, Voltaire, Viața lui Carol al XII-lea. Amintim aici și câteva biografii din spațiul românesc: G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă, Șerban Cioculescu, Viața lui I.L. Caragiale, Adrian Marino, Viața lui Alexandru Macedonski. În articolul despre „biografie”, din Dicționar de idei literare, Adrian Marino vorbește despre trei tipuri de biografii: tipul documentar-istorică, axat pe viața empirică, tipul portretistic care privilegiază viața interioară, și tipul spiritual, genetic în care precumpănesc viața creatoare și evenimentele spirituale. Acest tip de biografie este tipul biografiei „eului creator”. Tot Adrian Marino observa, în anii 70 ai veacului trecut, că în literatura si publicistica română lipsește tradiția biografică. O observație pe care ultimele decenii o pot infirma, când genul biografic este tot mai prezent în opțiunile cititorilor români, odată cu dorința de a cunoaște ascunzișuri ale unor epoci istorice ocolite mult timp de istoriografia oficială. Un autor care s-a aplecat asupra vieții unor personalități ale primei jumătăți a secolului al XX-lea este Tatiana Niculescu, autoare a unor apreciate restituiri biografice: Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee; Ei mă consideră făcător de minuni: Viața lui Arsenie Boca; Mistica rugăciunii și a revolverului: Viața lui Corneliu Zelea Codreanu; Regina Maria, ultima dorință. În cea mai recentă carte care-i poartă semnătura, Tatiana Niculescu se apropie de o personalitate deopotrivă adulată și contestată, o figură controversată: Seducătorul domn Nae: viața lui Nae Ionescu, București, Editura Humanitas, seria „Memorii, jurnale, biografii”, 2020, 246 p.

După instaurarea regimului comunist, filosoful Nae Ionescu a avut parte de o schiță de portret care contura un personaj controversat, contradictoriu, trăsături mult mai pronunțate decât cele pe care le-a avut în timpul vieții. După 1990 a fost editată mare parte din opera sa de filosof cât și cea publicistică: Curs de metafizică; Îndreptar ortodox; Roza vânturilor; Curs de logică; Curs de istorie a logicii; Prelegeri de filosofia religiei; mai multe volume din seria de Opere. În același timp au apărut câteva mărturii din epocă despre Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu: Nae Ionescu: Așa cum l-am cunoscut, sau Mihail Sebastian: De două mii de ani. Și cine ar putea scrie despre Nae Ionescu ocolind monumentala biografie datorată Dorei Mezdrea, Nae Ionescu: Biografia? Câteva decenii numele lui Nae Ionescu a fost blamat sau doar menționat în manualele sau istoriile de filosofie românească; astfel, Dicționar de filozofie, apărut în 1978 la Editura Politică, îi amintește numele în treacăt, alături de cele ale lui Emil Cioran și Mircea Vulcănescu, printre reprezentanții trăirismului „curent iraționalist profascist”. Doi ani mai târziu, la Editura Academiei Republicii Socialiste România, apărea Istoria filozofiei românești, volumul II (1900-1944, partea I); în cadrul curentelor filosofice de orientare spiritualistă, sunt acordate câteva pagini gândirii lui Nae Ionescu, Emil Cioran și Mircea Vulcănescu, urmate de alte câteva în care era redată riposta puternică din partea intelectualilor situați pe poziții democratice…Pentru Nicolae Gogoneață (autorul articolului despre trăirism), acest curent „este de o inconsistență și lipsă de închegare deconcertante”, trăiriștii putând fi lesne recunoscuți prin iraționalism, subiectivism, agresivitate antiumană de tip fascist, pesimism negator.

De la aceste creionări începe Tatiana Niculescu refacerea portretului unuia dintre iluștrii fii al Brăilei sfârșitului de secol XIX, cel mai cosmopolit și prosper oraș al țării. Cu pasiune și acribie, Tatiana Niculescu reface tabloul portului dunărean, renumit reper al bursei grânelor, reface atmosfera anilor de studii ale tânărului Nae Ionescu, perioadă în care acesta se face remarcat prin susținuta activitate în cadrul „Societății de lectură”. În toamna lui 1909, Nae Ionescu se înscrie la Universitatea din București, la Facultatea de Litere și Filosofie, unde avea repede să câștige simpatia profesorului Constantin Rădulescu-Motru, care-i va fi mentor și ocrotitor; este cel care îi va susține începuturile publicistice la „Noua revistă română”, la „Ideea europeană”, la „Revista de filosofie”, acolo unde „Nae Ionescu demolează, adesea cu umor și ironie, ideile comune, gândirea pripită care bâjbâie printre concepte, diletantismul și logica stângace. Pare un jongleur în arena ideilor preluate de-a gata, care, fie și numai de dragul contradicției, aruncă în aer orice teorie devenită clișeu sau automatism al gândirii.” Erau anii în care își forma mintea și își reașeza gândurile citind, recitind și practicând Exercițiile spirituale ale lui Ignațiu de Loyola. Tot în acea perioadă o întâlnește pe Elena-Margareta Fotino, colegă de facultate, cea care avea să-i devină soție și despre apariția căreia scria astfel: „o ușă necunoscută se deschisese tainic în noapte și prin ea năvălise biruitor lumina nouă.” În anii petrecuți în Germania, pentru pregătirea doctoratului în filosofie, Nae Ionescu va fi fascinat de un autor britanic „mai german decât germanii”, Houston Stewart Chamberlain, cel care pornind de izvoarele mitologice ale germanității susținea superioritatea rasei teutonice. Fundamentele secolului XIX va deveni pentru Nae Ionescu o carte de căpătâi pe care o recomanda insistent studenților săi. Nae Ionescu citea și recomanda cărțile lui Schopenhauer, Nietzsche, Dilthey, Bergson, Simmel sau Evelyn Underhill, pasionată cititoare a Exercițiilor lui Ignațiu de Loyola.

Cu asemenea lecturi, îmbrățișând dorința unei renașteri naționale, Nae Ionescu „va merge împotriva curentului pozitivist și steril al sistemelor de gândire contemporane, împotriva filozofiei așa-zis «științifice», îndreptându-se mai curând către o filozofie «literaturizantă» și o cunoaștere de tip religios și metafizic.” Vladimir Ghika, simțindu-i avânturile, îl îndeamnă pe Jacques Maritain să-l îndrume din punct de vedere filosofic și religios, să-l țină deoparte de dezbinarea între anarhism, idealism și religie. Profesor la Facultatea de Filosofie, director al publicației „Cuvântul”, Nae Ionescu construiește o platformă de dezbatere și răspândire a principiilor pe care se poate construi noua orientare a tineretului ortodox al vremii, orientare la care se vor ralia curentele de dreapta ale momentului. Este o epocă tulbure, naționalismul își face loc în rândul unor largi categorii sociale, se acutizează nemulțumirile, este nevoie de o schimbare. Nae Ionescu prin patosul discursului exercită o nemaiîntâlnită fascinație asupra studenților care umplu amfiteatrele, este un „vrăjitor al minților prea tinere”. Dar exercițiul academic de a destitui „valori” și de a cultiva viața se împletește în biografia lui Nae Ionescu cu povești de iubire, în care Tatiana Niculescu discerne un anume profil: „femei adesea mai în vârstă decât el, inteligente și cultivate, predispuse la stări melancolic-depresive, iubitoare de muzică clasică, din familii filogermane înstărite, cu aplecări metafizice și de o frumusețe în răspăr cu canonul angelic al vremii.” Tatiana Niculescu surprinde în paginile cărții aspecte ale conflictului între solar și tenebros, luminos și întunecat, între sufletul si inteligența filosofului, între eul lăuntric și masca socială, semne ale ceea ce se va numi în psihologie „disonanță cognitivă”.

Apropiat al regelui Carol al II-lea, căzut apoi în dizgrația acestuia, profesor de filosofie al unei strălucite generații de intelectuali (Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu), deținut în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde citește Ființă și timp, a lui Martin Heidegger, toate la un loc configurează „portretul unui singur om: seducătorul minților și al inimilor, viforosul și tulburătorul domn Nae.” Unii filosofi moderni au discutat asupra modului în care biografia interioară se răsfrânge asupra filosofiilor. Miguel de Unamuno afirma că biografia intimă a filosofilor ocupă un loc secundar, dar susținea că tocmai această biografie interioară explică multe lucruri. Lectura lucrărilor cu caracter biografic nu poate ocoli întrebarea firească: ce anume atrage, talentul biografului sau tumultul vieții despre care a scris? Teoreticienii invocă distanțarea, contemplarea detașată a eroului, dar mai toți biografii au sfârșit printr-o anume simpatie față de personalitatea descrisă, biograful nefiind doar un documentarist. El este și un spirit intuitiv, un creator, un căutător al tainelor firii și sufletului; altfel, cum ar fi putut să scrie despre seducătorul domn Nae?