Sublimul este un termen care desemnează un tip de experiență estetică, ceea ce se află la cel mai înalt grad de perfecțiune, de desăvârșire, de frumusețe, sau după cum avea să spună Walter Benjamin, este ceva dincolo de orice frumusețe. La origine chestiunea sublimului era una care privea retorica și estetica, sursa întregii discuții găsindu-se în dialogul platonician Phaidros: „Dacă se înstăpânește asupra unui suflet gingaș și curat, el îl stârnește și-l exaltă, și-l mână către cântări și felurite poezii; datorită chipului acesta, nenumărate fapte ale străbunilor capătă veșmântul frumuseții și luminează mintea și sufletul urmașilor. Însă cel care, lipsit de nebunia ce vine de la Muze, ajunge la poarta poeziei încrezător că va pătrunde aci prin nimic alta decât meșteșugul său, este un poet nedesăvârșit, iar poezia lui – numai cumpătare – pălește în fața celei hrănite de sfânta nebunie.” Dialogul platonician, unul despre scriere și vorbire, despre adevăr, alături de un alt dialog, Cratylos, avea să stârnească vii dispute, ample comentarii de la Hermeias Filosoful până la Martin Heidegger. Problema sublimului a atras comentarii, mai cu seamă în lumea celor preocupați de retorică, de arta oratorică, de frumusețea expozeului începând cu veacul întâi al erei noastre, mai accentuat după ce tratatul Peri hupsous/Despre sublim a început să circule în mediile intelectuale ale lumii antice. Înainte de a face câteva considerații despre acest tratat și editarea sa în limba română, vom aminti finalul tratatului. Autorul, să-i spunem deocamdată autorul necunoscut, scriindu-i lui Postumius Terentianus, își exprimă mirarea că în vremea lor nu mai erau „talente foarte convingătoare și pline de vioiciune, pătrunzătoare și sprintene și mai ales pornite către discursuri plăcute, dar talente cu totul înalte și pline de măreție nu se mai nasc, decât numai rareori; atât de mare secetă de oratori bântuie acum în lume!” Toată decăderea își avea originea în „robia legiuită” care poate fi numită „colivie a sufletului și închisoare obștească”, dar și în faptul că oamenii nu mai prețuiau libertatea lăuntrică, nu mai gustau din „cel mai frumos și rodnic izvor al elocvenței, care e libertatea”, mulțumindu-se să fie doar niște lingușitori, iar din robi nu s-au născut oratori…
Adjectivul sublim vine din latinescul sublimis, care înseamnă, în sens propriu, ceva înălțat în aer, în sens figurativ, ceva înalt, mare (literar, ceva raportat la stil, moral, ceva privitor la persoane și acțiunile lor). Am amintit mai devreme de tratatul Despre sublim, scris, probabil, în secolul I al erei noastre. Asupra autorul încă mai stăruie controverse. Mulți autori occidentali l-au atribuit unui anume Pseudo-Longinus, care a trăit în secolul al III-lea al erei noastre, dar care ar fi reluat textul unui autor necunoscut care a trăit în secolul I. În lumea apuseană modernă, tratatul Despre sublim a pătruns și a exercitat o puternică influență odată cu traducerea sa, în 1674, de către Nicolas Boileau, Le Traite du sublime ou du merveilleux dans le discours. Preluat de Addsion în ziarul „Le Spectateur” (1711-1712), a devenit subiectul unei ample discuții despre distincția între frumos și sublim, cea mai cunoscută pledoarie din epocă fiind cea a lui Edmund Burke în A Philosophical Enquire into the Origin of Our Ideas of the Sublime and Beautiful. Subiectul va fi reluat de Imm. Kant în „analitica sublimului”, capitol din Critica faculțății de judecare. Edmond Burke situa sublimul pe un nivel superior celui al frumosului, acesta din urmă văzut ca obiect care putea suscita doar plăcerea. Imm. Kant va duce chestiunea sublimului într-o analiză transcendentală, situând originea sentimentului sublimului în dispoziția sufletească a subiectului care rezultă dintr-o anumită reprezentare care afectează puterea de judecare. Despre sublim, pe același teren al filosofiei germane, au scris Friedrich Schiller, Friedrich Schelling sau Johann Winckelmann.
În anul 1935 a apărut la București, în traducerea lui C. I. Balmuș, Eseul despre Sublim, atribuit unui autor grec necunoscut. În anul 1970, a apărut la Editura Univers, București, volumul Arte poetice. Antichitatea, coordonat de D.M. Pippidi, care, printre alte lucrări, cuprindea Tratatul despre sublim, atribuit de această dată lui Dionisius din Halicarnas, nu lui Longinus, ministrul cărturar al reginei Zenobia a Palmirei, care a trăit în veacul al III-lea e.n. Nu cu mult timp în urmă a apărut e nouă ediție a scrierii lui Dionisius din Halicarnas Eseul despre Sublim, ediție bilingvă, traducere, prefață, introducere și note de Constantin Balmuș; studiu introductiv și notă asupra ediției de Traian Diaconescu, Iași, Editura Institutul European, seria „Studii clasice”, 2019, 242 p. Traducătorul atrage atenția asupra dificultăților traducerii unui text pe baza unui singur manuscris, mai toate edițiile moderne încercând prin varii artificii sa compenseze lipsa textului sau obscuritățile acestuia, dificultăți cu atât mai mari în cazul traducerii în limba română, căci „limba noastră, fragedă și rustică, nesubțiată îndeajuns de o literatură filozofică, nu poate decât pe departe tălmăci toate subtilitățile de cugetare ascunse în cuvântul grec.” Scrierea lui Dionisius din Halicarnas a apărut dintr-o polemică, pentru a combate un text al lui Caecilius, Despre sublim. Amândoi aparțineau unor școli retorice, dar unor școli retorice deosebite, cu viziuni estetice diferite; pentru Apolodor din Pergam, unul dintre corifei, retorica era o adevărată știință, în vreme ce Teodor din Gadara artizanul celeilalte școli, retorica era o artă, nu o știință, pasiunea fiind cea care însuflețește povestirea și dă vigoare argumentelor. Caecilius din Caleacte, cel cu care polemizează Dionisius din Halicarnas, aparținea școlii apolodoreice. Scriind despre sublim, Caecilius nu a reușit decât să provoace un autor care îi vorbește în alți termeni despre sublim, sublimul care adaugă cuvintelor „o vigoare și o putere nebiruită, copleșește sufletul oricărui ascultător. […] Sublimul însă, când izbucnește la timpul potrivit, farmă totul ca un trăsnet și arată dintr-odată toată puterea oratorului.”
Dionisius din Halicarnas încearcă să reașeze lucrurile care țin de arta oratorică pe dreptul lor făgaș, arătând că de unde izvorăsc calitățile, de acolo vin și defectele, și că totdeauna oamenii de spirit trebuie să cultive frumusețea expresiei și farmecul stilului pentru că „frumos și într-adevăr sublim e ceea ce place întotdeauna și tuturor”, mai presus de îndeletniciri, vârstă sau limbă. Dar care sunt „izvoarele cele mai îmbelșugate ale sublimului”? În opinia scriitorului grec, ele sunt în număr de cinci, având ca temelie comună darul de a vorbi: fericita îndrăzneală în idei, pasiunea năvalnică și însuflețită, formarea de figuri de cugetare și de cuvinte, alegerea cuvintelor, așezarea și legarea cuvintelor după demnitatea și măreția lor. În analiza unor opere literare, Dionisius din Halicarnas are ca punct de referință ideea că „sublimul este un ecou al măreției gândurilor”. Prețuind stilul, prețuind tragicul și pateticul, Dionisius caută sublimul într-un miraculos amestec între calitățile estetice și tehnicile stilului, caută locul în care se naște noul concept al sublimului care exclude falsele măreții și înlătură excesul pompos. Actuala ediție reia după o jumătate de secol pe lîngă traducerea Eseului despre sublim și nota introductivă a lui D.M. Pippidi care face utile considerații despre scrierea anticului autor, încă numit Anonim, dar și despre traducerea lui C.I. Balmuș. Volumul actual se încheie cu câteva pagini scrise de Alexandru Călinescu despre preocupările lui C.I. Balmuș și despre frumoasa traducere: „În cultura noastră, Eseul despre Sublim a pătruns printr-o traducere excelentă, realizată cu har și înaltă competență, cu un simț deosebit al nuanțelor, cu rigoare și finețe; o traducere exemplară, model de adecvare și precizie terminologică.” Prin Eseul despre Sublim, Dionisius din Halicarnas a căutat cauzele decăderii oratoriei și literaturii, defectele recunoscute ale vorbitorilor și scriitorilor din secolul I, pledând pentru un discurs care să strălucească prin gânduri înalte și desăvârșita înălțime a expresiei.
Taguri: C. I. Balmuș, Dionisius din Halicarnas, estetică